Au trecut aproape 15 ani de când a apărut un nume nou în memorialistica
românească: acela al părintelui Dimitrie Bejan din Hârlău. Nu ştiam
până atunci nimic despre acest preot, dar, citind volumul „Oranki“,
mi-am adus aminte că în anii de studii la doctorat am găsit un temeinic
material despre Ediţiile româneşti ale Molitvelnicului în revista
„Biserica Ortodoxă Română“ (nr. 11-12, 1936), semnat de doctorandul de
atunci Dimitrie Bejan.
În 1995 mi-a căzut în mână cutremurătoarea carte memorialistică a
părintelui Dimitrie Bejan, intitulată Oranki - Amintiri din captivitate.
Citisem până atunci amintirile unor foşti deţinuţi din închisorile
româneşti, între care şi cele cinci volume ale lui Ion Ioanid,
Închisoarea noastră cea de toate zilele. Citisem şi cartea Părintelui
Vasile Ţepordei (1908-2002), originar din Basarabia, judecat de un
tribunal militar sovietic la Constanţa(!) şi condamnat la 25 de ani de
muncă silnică, din care a executat opt, în diverse lagăre siberiene,
până dincolo de Cercul Polar; cartea se intitula Amintiri din Gulag
(Bucureşti, 1992).
Cartea memorialistică a părintelui Dimitrie Bejan, Oranki, se deosebea
mult de celelalte, întrucât prezenta viaţa unui fost preot militar pe
frontul de Est, luat prizonier de armata sovietică şi întemniţat în
fosta mănăstire Oranki, transformată de bolşevicii sovietici în lagăr
pentru prizonierii de război germani, români şi de alte etnii.
Cu un remarcabil talent literar - lucru pe care îl sesiza şi acad.
Gabriel Ţepelea în prefaţa cărţii -, părintele Bejan prezenta toate
suferinţele îndurate de prizonierii aflaţi la Oranki, dar şi suferinţele
unui popor martir din marea închisoare a popoarelor din fostul „rai“
sovietic stalinist. Dar pentru părintele Bejan suferinţele nu s-au
încheiat în 1948, când a fost repatriat. Trebuia să-şi facă datoria faţă
de marea noastră „prietenă“ din Răsărit şi faţă de „clasa muncitoare“
de la noi şi Tribunalul militar din Bucureşti, care, în 1949, l-a
condamnat pe părintele Bejan la şapte ani de închisoare, pe care a
executat-o la Jilava, Văcăreşti, Aiud, Cavnic şi Canalul Dunăre-Marea
Neagră. În 1956, în loc să fie eliberat, a fost deportat în satul
Răchitoasa, jud. Ialomiţa, până în 1958, apoi din nou arestat şi
condamnat de Tribunalul militar Constanţa la alţi opt ani de închisoare.
A executat şi această nouă condamnare la Aiud (unde erau Nichifor
Crainic, Teodor Popescu, Dumitru Stăniloae şi alţi teologi), fiind
eliberat abia la 22 august 1964. Se întorcea în Hârlăul natal după 22 de
ani de detenţie. Suferinţele părintelui Bejan nu s-au încheiat însă
nici acum. Cu mare greutate a fost numit preot în Ghindăoani, jud. Neamţ
(1965-1970), de unde a fost transferat la Buhăceni, jud. Botoşani
(1971), după care a fost pensionat forţat, stabilindu-i-se domiciliul
obligatoriu în casa părintească din Hârlău, unde a fost păzit în
pemanenţă de un agent de securitate până în decembrie 1989. Abia acum a
putut cunoaşte libertatea şi părintele Dimitrie Bejan, după ce fusese
prizonier în Uniunea Sovietică şi apoi în propria ţară. În puţinii ani
de viaţă care i-au mai rămas († 21 septembrie 1995), şi-a scris
cunoscutele lucrări memorialistice (pe lângă cea despre lagărul din
Oranki): Bucuriile suferinţei (2 vol., Bucureşti, 1995-1996), Viforniţa
cea mare (Bucureşti, 1996), Satul blestemat (Chişinău, 1998) - precum şi
lucrarea mai veche Hotarul cu cetăţi (Bucureşti, 1995), o carte despre
Basarabia românească în perioada interbelică.
Cu binecuvântarea IPS Mitropolit Teofan, Editura „Doxologia“ a publicat
o nouă lucrare a părintelui Bejan, cu titlul Simple povestiri. Cugetări
morale despre viaţa de toate zilele, carte care întregeşte profilul său
moral şi intelectual.
Din aceste motive, salutăm cu bucurie iniţiativa Editurii „Doxologia“
de a reedita cartea Oranki. Amintiri din captivitate. Este cel mai
frumos omagiu care poate fi adus acestui smerit dar învăţat, preot din
Arhiepiscopia Iaşilor, în anul acesta, când se împlinesc o sută de ani
de la naşterea sa. Cartea trebuie citită în primul rând de preoţii
moldoveni, din rândul cărora s-a ridicat, dar consider că ea ar trebui
să fie introdusă ca o carte de lectură în toate seminariile noastre
teologice. Elevii seminarişti, viitori preoţi, vor putea cunoaşte toată
drama prin care a trecut preoţimea românească în anii dictaturii
comunisto-ateiste! (Sibiu, la Praznicul Învierii Domnului din anul 2009).
sursa web. :doxologia.ro
~ Lucrare exegetică de tinerețe a Sfântului Ignatie ~
- „Singurul lucru într-adevăr frumos este Dumnezeu”. Pentru că de la El vine toată frumusețea creației, fiind Izvorul întregii frumuseți.
De unde, consecința logică, cine nu se umple de smerenie și smerenia nu naște în el multă curăție și înțelepciune, nu are o nevoință curată, duhovnicească, ci una plină de orgoliu.
- „Nevoitorul are neapărată nevoie de o desăvârșită încredere în sine [în ceea ce are bun], în neclătinarea voinței sale [din nevoința smerită], în nepătimirea sa”.
El are nevoie de confirmarea interioară a faptului că este în harul lui Dumnezeu și trebuie să aibă încrederea nețărmurită în Dumnezeu, că atâta timp cât va lucra în harul Său cele bune, merge pe calea Lui.
- „ispitele…se îndepărtează [de noi], numai [atunci] când sufletul părăsește trupul”, numai când noi murim. De aceea ispitele nu sunt o noutate pentru nevoitorii ortodocși, chiar dacă ei au 15 ani sau 100 de ani.
Despre războiul nopții
~ „întuneric moral”~
- Judecata omenească, subliniază autorul nostru, nu este în stare să judece niciun lucru al lui Dumnezeu.Se referă la faptul, că omul trupesc nu poate înțelege rațiunea pentru care Dumnezeu îngăduie o calamitate sau o persoană sau un grup de persoane, care își fac de cap în detrimentul unei populații vaste.
A se vedea: dictaturile, ororile războaielor, directive politice și sociale antiumane.
- Amintește de o zicere a Sfântului Ioan Scărarul (Cuvântul 27 din Scara): „liniștea îi omoară pe cei care n-au ajuns încă la măsurile ei”.
Se referă la retragerea în pustie, înainte de vreme, pentru a te dedica rugăciunii inimii. Dacă nu ești plin de harul lui Dumnezeu și dacă nu ai crescut într-atât de mult în vederea lui Dumnezeu, încât să nu mai dorești altceva, liniștea pustiei te omoară, pentru că nu o poți suporta.
Te vei plictisi și vei cădea în păcat…pentru că nu ai conținut interior care să te țină în pustie, în singurătate… Adică nu ai dorul de Dumnezeu, rugăciunea continuă, care să te facă să uiți de toate…
~ „smerenia dracilor” ~
- Dracii încuviințează voia lui Dumnezeu, acceptă că așa e...dar fac întotdeauna ceea ce vor ei. Asta e smerenia dracilor: acceptarea păcatului, dar care nu e urmată de pocăință, ci de o păcătuire și mai mare.- „Smerenia propovăduită de cugetarea trupească [adică de un om care nu s-a înduhovnicit, care nu s-a umplut de harul lui Dumnezeu prin curățirea sa de patimi], de fățărnicie, de sfințenia deșartă [adică închipuită] este o smerenie drăcească”, pentru că e o smerenie inspirată nu de harul lui Dumnezeu, care nu locuiește în noi, datorită păcatelor noastre, ci de mintea noastră pătimașă și de inima noastră care mustește de fariseism, de duplicitate.
Adică vrem să părem oameni duhovnicești în timp ce noi trăim o viață fariseică, păcătoasă, doar cu alură de sfințenie.
- „A urma lucrările [nevoințele] cele mai presus de fire ale Bătrânilor purtători de Duh este cu neputință pentru aceia, care nu au ajuns la o desăvârșire creștină asemănătoare cu a lor”.
Tocmai de aceea, cel mai adesea, mulți încearcă să imite de la Sfinți numai lucruri care îi depășesc și sfârșesc, în cele din urmă, prin a renunța la nevoință, pentru că totul li se pare prea greu. Și aceasta, pentru că nu au început să practice ceva de la Sfinți pe măsura lor ci, din neștiință, au început cu ceea ce părea cel mai ușor dar era foarte greu în subsidiar.
- Amintește spusa Sfântului Macarie către Înger, plină de recunoaștere de sine: „Cu ce să mă înalț [să mă mândresc], când sufletul meu, ca o femeie desfrânată, se hrănește din duhoarea gândurilor necurate, aduse [în inima mea] de draci”?!”.
- Nevoința ortodoxă e o ocupație continuă: „pretutindeni se cere lupta cu sine, dusă cu răbdare dar, mai ales, cu ajutorul lui Dumnezeu”, fără de care întreaga noastră atenție e neputincioasă.
~ „necurmata amintire de Dumnezeu”~
- Una e luminarea lui Dumnezeu, precizează adesea Sfântul Ignatie în scrierile sale, și alta e mentalitatea religioasă născută de către înfierbântarea sângelui.Oamenii înșelați de către demoni, plini de orgoliu și de neștiință, au o asceză în care primează nălucirile minții și o sensibilitate bolnăvicioasă.
Diferența dintre ei și oamenii duhovnicești, în materie de experiență duhovnicească și de teologie e imensă, pentru că la aceștia harul lui Dumnezeu e cel care garantează și susține atât experiența cât și înțelegerea teologică.
~ Ce spune „gura sufletului tău”? Ce vrea ea să mănânce?! ~
- Amintește și de un cuvânt al Sfântului Maxim Kavsocalivitul despre încetarea rugăciunii: „În timpul rugăciunii, când vine harul Sfântului Duh și aprinde mintea [celui care se roagă], atunci încetează rugăciunea”, pentru că vederea extatică e contemplare prin și întru slava lui Dumnezeu și nu rugăciune.
- „Virtuțile monahilor și nevoințele lor se deosebesc în chip radical de nevoințele și virtuțile mirenilor”, precizează Sfântul Ignatie.
Însă, credem noi, și virtuțile monahilor și ale mirenilor sunt bineplăcute lui Dumnezeu și primite de către El, pentru că Dumnezeu cere de la noi nevoință după starea și înțelegerea noastră.
- Amintește și de faptul că slava deșartă ușurează greutatea postului. Adică cei care vor să se dea mari că postesc, postesc cu mai multă tărie, dar postul în sine e gol de har, pentru că e trăit cu mult orgoliu.
- Amintește de doi Sfinți care s-au nevoit goi: Sfântul Onufrie și Sfântul Serafim Sidonitul.
NOTA
Sfântul Ierarh Ignatie, Părintele nostru, a adormit la data de 30 aprilie 1867 și a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1988.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Tâlcuiri la Patericul egiptean, trad. din lb. ru. de Pr. Gheorghe Roșca, în col. Comorile pustiei, vol. 9, Ed. Anastasia, București, 1996, 128 pagini.
(Sursa: teologia pentru azi)
