| Autor: Pr. Iustin Pârvu - un stâlp al vieții noastre spirituale |
 Un alt mare erou al vieții noastre creștine și naționale este Părintele Dimitrie Bejan,
care a dus apostolatul până în inima Siberiei. Acolo a făcut el
cunoscută Ortodoxia noastră, menținând viața spirituală a tuturor celor
din lagăr, ortodocși și catolici. În sărbători liturghisea cu o găleată
mare de zece kilograme de Sfânta Împărtășanie, iar rusoaicele veneau și
băteau la poarta lagărului să-l cheme pe ”batiușca Bejan” să le facă
aghiazmă, Sfântul Maslu și alte servicii religioase...
Trimis acasă din lagărul siberian, a
intrat în pușcăriile grele din România. A fost un stâlp al vieții
noastre spirituale. Și după eliberare a căutat să mențină viața
duhovnicească, însă, ca și pe Părintele Gheorghe Calciu,
chiar frații lui l-au trădat. Condamnat și eliminat de ceilalți, a fost
scos la pensie și dus ca bolnav în satul lui, la Hârlău.
Pe amândoi acești părinți, Calciu și Bejan, eu îi pun împreună, pentru gândirea lor frumoasă și viața lor de jertfă.
(Pr. Justin Pârvu - Viața părintelui
Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana,
București, 2007, pag. 347-348)
|
Se afișează postările cu eticheta harlau. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta harlau. Afișați toate postările
vineri, 31 august 2012
Părintele Dimitrie Bejan erou al vieții noastre creștine și naționale
vineri, 20 aprilie 2012
De la „Bucuriile suferinţei“ la „Bucuria lecturii“ Pr. prof. Mircea Păcurariu
Au trecut aproape 15 ani de când a apărut un nume nou în memorialistica
românească: acela al părintelui Dimitrie Bejan din Hârlău. Nu ştiam
până atunci nimic despre acest preot, dar, citind volumul „Oranki“,
mi-am adus aminte că în anii de studii la doctorat am găsit un temeinic
material despre Ediţiile româneşti ale Molitvelnicului în revista
„Biserica Ortodoxă Română“ (nr. 11-12, 1936), semnat de doctorandul de
atunci Dimitrie Bejan.
În 1995 mi-a căzut în mână cutremurătoarea carte memorialistică a părintelui Dimitrie Bejan, intitulată Oranki - Amintiri din captivitate. Citisem până atunci amintirile unor foşti deţinuţi din închisorile româneşti, între care şi cele cinci volume ale lui Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele. Citisem şi cartea Părintelui Vasile Ţepordei (1908-2002), originar din Basarabia, judecat de un tribunal militar sovietic la Constanţa(!) şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, din care a executat opt, în diverse lagăre siberiene, până dincolo de Cercul Polar; cartea se intitula Amintiri din Gulag (Bucureşti, 1992).
Cartea memorialistică a părintelui Dimitrie Bejan, Oranki, se deosebea mult de celelalte, întrucât prezenta viaţa unui fost preot militar pe frontul de Est, luat prizonier de armata sovietică şi întemniţat în fosta mănăstire Oranki, transformată de bolşevicii sovietici în lagăr pentru prizonierii de război germani, români şi de alte etnii.
Cu un remarcabil talent literar - lucru pe care îl sesiza şi acad. Gabriel Ţepelea în prefaţa cărţii -, părintele Bejan prezenta toate suferinţele îndurate de prizonierii aflaţi la Oranki, dar şi suferinţele unui popor martir din marea închisoare a popoarelor din fostul „rai“ sovietic stalinist. Dar pentru părintele Bejan suferinţele nu s-au încheiat în 1948, când a fost repatriat. Trebuia să-şi facă datoria faţă de marea noastră „prietenă“ din Răsărit şi faţă de „clasa muncitoare“ de la noi şi Tribunalul militar din Bucureşti, care, în 1949, l-a condamnat pe părintele Bejan la şapte ani de închisoare, pe care a executat-o la Jilava, Văcăreşti, Aiud, Cavnic şi Canalul Dunăre-Marea Neagră. În 1956, în loc să fie eliberat, a fost deportat în satul Răchitoasa, jud. Ialomiţa, până în 1958, apoi din nou arestat şi condamnat de Tribunalul militar Constanţa la alţi opt ani de închisoare. A executat şi această nouă condamnare la Aiud (unde erau Nichifor Crainic, Teodor Popescu, Dumitru Stăniloae şi alţi teologi), fiind eliberat abia la 22 august 1964. Se întorcea în Hârlăul natal după 22 de ani de detenţie. Suferinţele părintelui Bejan nu s-au încheiat însă nici acum. Cu mare greutate a fost numit preot în Ghindăoani, jud. Neamţ (1965-1970), de unde a fost transferat la Buhăceni, jud. Botoşani (1971), după care a fost pensionat forţat, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în casa părintească din Hârlău, unde a fost păzit în pemanenţă de un agent de securitate până în decembrie 1989. Abia acum a putut cunoaşte libertatea şi părintele Dimitrie Bejan, după ce fusese prizonier în Uniunea Sovietică şi apoi în propria ţară. În puţinii ani de viaţă care i-au mai rămas († 21 septembrie 1995), şi-a scris cunoscutele lucrări memorialistice (pe lângă cea despre lagărul din Oranki): Bucuriile suferinţei (2 vol., Bucureşti, 1995-1996), Viforniţa cea mare (Bucureşti, 1996), Satul blestemat (Chişinău, 1998) - precum şi lucrarea mai veche Hotarul cu cetăţi (Bucureşti, 1995), o carte despre Basarabia românească în perioada interbelică.
Cu binecuvântarea IPS Mitropolit Teofan, Editura „Doxologia“ a publicat o nouă lucrare a părintelui Bejan, cu titlul Simple povestiri. Cugetări morale despre viaţa de toate zilele, carte care întregeşte profilul său moral şi intelectual.
Din aceste motive, salutăm cu bucurie iniţiativa Editurii „Doxologia“ de a reedita cartea Oranki. Amintiri din captivitate. Este cel mai frumos omagiu care poate fi adus acestui smerit dar învăţat, preot din Arhiepiscopia Iaşilor, în anul acesta, când se împlinesc o sută de ani de la naşterea sa. Cartea trebuie citită în primul rând de preoţii moldoveni, din rândul cărora s-a ridicat, dar consider că ea ar trebui să fie introdusă ca o carte de lectură în toate seminariile noastre teologice. Elevii seminarişti, viitori preoţi, vor putea cunoaşte toată drama prin care a trecut preoţimea românească în anii dictaturii comunisto-ateiste! (Sibiu, la Praznicul Învierii Domnului din anul 2009).
sursa web. :doxologia.ro
În 1995 mi-a căzut în mână cutremurătoarea carte memorialistică a părintelui Dimitrie Bejan, intitulată Oranki - Amintiri din captivitate. Citisem până atunci amintirile unor foşti deţinuţi din închisorile româneşti, între care şi cele cinci volume ale lui Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele. Citisem şi cartea Părintelui Vasile Ţepordei (1908-2002), originar din Basarabia, judecat de un tribunal militar sovietic la Constanţa(!) şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, din care a executat opt, în diverse lagăre siberiene, până dincolo de Cercul Polar; cartea se intitula Amintiri din Gulag (Bucureşti, 1992).
Cartea memorialistică a părintelui Dimitrie Bejan, Oranki, se deosebea mult de celelalte, întrucât prezenta viaţa unui fost preot militar pe frontul de Est, luat prizonier de armata sovietică şi întemniţat în fosta mănăstire Oranki, transformată de bolşevicii sovietici în lagăr pentru prizonierii de război germani, români şi de alte etnii.
Cu un remarcabil talent literar - lucru pe care îl sesiza şi acad. Gabriel Ţepelea în prefaţa cărţii -, părintele Bejan prezenta toate suferinţele îndurate de prizonierii aflaţi la Oranki, dar şi suferinţele unui popor martir din marea închisoare a popoarelor din fostul „rai“ sovietic stalinist. Dar pentru părintele Bejan suferinţele nu s-au încheiat în 1948, când a fost repatriat. Trebuia să-şi facă datoria faţă de marea noastră „prietenă“ din Răsărit şi faţă de „clasa muncitoare“ de la noi şi Tribunalul militar din Bucureşti, care, în 1949, l-a condamnat pe părintele Bejan la şapte ani de închisoare, pe care a executat-o la Jilava, Văcăreşti, Aiud, Cavnic şi Canalul Dunăre-Marea Neagră. În 1956, în loc să fie eliberat, a fost deportat în satul Răchitoasa, jud. Ialomiţa, până în 1958, apoi din nou arestat şi condamnat de Tribunalul militar Constanţa la alţi opt ani de închisoare. A executat şi această nouă condamnare la Aiud (unde erau Nichifor Crainic, Teodor Popescu, Dumitru Stăniloae şi alţi teologi), fiind eliberat abia la 22 august 1964. Se întorcea în Hârlăul natal după 22 de ani de detenţie. Suferinţele părintelui Bejan nu s-au încheiat însă nici acum. Cu mare greutate a fost numit preot în Ghindăoani, jud. Neamţ (1965-1970), de unde a fost transferat la Buhăceni, jud. Botoşani (1971), după care a fost pensionat forţat, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în casa părintească din Hârlău, unde a fost păzit în pemanenţă de un agent de securitate până în decembrie 1989. Abia acum a putut cunoaşte libertatea şi părintele Dimitrie Bejan, după ce fusese prizonier în Uniunea Sovietică şi apoi în propria ţară. În puţinii ani de viaţă care i-au mai rămas († 21 septembrie 1995), şi-a scris cunoscutele lucrări memorialistice (pe lângă cea despre lagărul din Oranki): Bucuriile suferinţei (2 vol., Bucureşti, 1995-1996), Viforniţa cea mare (Bucureşti, 1996), Satul blestemat (Chişinău, 1998) - precum şi lucrarea mai veche Hotarul cu cetăţi (Bucureşti, 1995), o carte despre Basarabia românească în perioada interbelică.
Cu binecuvântarea IPS Mitropolit Teofan, Editura „Doxologia“ a publicat o nouă lucrare a părintelui Bejan, cu titlul Simple povestiri. Cugetări morale despre viaţa de toate zilele, carte care întregeşte profilul său moral şi intelectual.
Din aceste motive, salutăm cu bucurie iniţiativa Editurii „Doxologia“ de a reedita cartea Oranki. Amintiri din captivitate. Este cel mai frumos omagiu care poate fi adus acestui smerit dar învăţat, preot din Arhiepiscopia Iaşilor, în anul acesta, când se împlinesc o sută de ani de la naşterea sa. Cartea trebuie citită în primul rând de preoţii moldoveni, din rândul cărora s-a ridicat, dar consider că ea ar trebui să fie introdusă ca o carte de lectură în toate seminariile noastre teologice. Elevii seminarişti, viitori preoţi, vor putea cunoaşte toată drama prin care a trecut preoţimea românească în anii dictaturii comunisto-ateiste! (Sibiu, la Praznicul Învierii Domnului din anul 2009).
sursa web. :doxologia.ro
duminică, 27 noiembrie 2011
INVITATIE SIMPOZION DIMITRIE BEJAN
Protopopiatul Hârlau şi Parohia „Sf. Vasile“ Hârlau(jud. Iaşi) cu binecuvântarea IPS TEOFAN
Vă
invită să luaţi parte în data de 30 noiembrie 2011, orele 14:00 la
Simpozionul cu tema: "Preot Dimitrie Bejan apărător al idealurilor
naţiunii române" care va avea loc în sala de conferinţe a
Protopopiatului Hârlău.
Vă aşteptăm!
Protopop Pr.Nicolae Crăciun Pr.Gheorghe
Păltinel
miercuri, 21 septembrie 2011
HRISTOS A INVIAT !
marți, 13 septembrie 2011
Ultima întâlnire cu părintele Dimitrie Bejan
Mărturisitori - Pr. Dimitrie Bejan
Irina, frumoasa mea de doar doi ani din Bărăgan şi fina părintelui Dumitru Bejan, mi-a comunicat că părintele ar vrea să ne mai vedem o dată înainte de marea despărţire. Aşa se face că, în vara anului 1994, venind pentru scurt timp în România, m-am hotărât să ajung şi la Hârlău, acolo unde părintele Bejan a locuit în ultima parte a vieţii.
Împreună cu Ciprian, aflat la volanul maşinii, am trecut prin Codrii Paşcanilor, localitate intrată în istorie în urma bătăliilor dintre români şi ruşii cotropitori în timpul celui de al doilea război mondial. Ionel ne-a arătat printre altele satul unde s-a născut - Stroieşti - în apropierea Cotnariului.
Ajunşi la Hârlău, întâlnirea cu părintele Mitiţă, cum îi spuneau prietenii, a fost impresionantă.
- Bine-ai venit, americanule!
Lacrimile lui s-au întâlnit cu ale mele şi vorbele ne erau înnecate de dorul atâtor ani cât nu ne văzusem...
Chiar dacă timpul îl mai împovărase, părintele era aşa cum îl ştiam, poate puţin mai încărunţit, poate şi mai multă blândeţe, dar cu aceeaşi aură de sfânt a cărei strălucire nu a pălit nici în temniţele pe unde trecuse şi nici în libertatea pe care abia dacă a putut să o ghicească...
După discuţii îndelungi, parfumate cu Grasă de Cotnari, când prietenii mei au ieşit afară pentru o ţigară, părintele, prinzându-mă de mâini mi-a zis:
- Iartă-mă Grigore! Eu mai am puţin şi voi merge dincolo.
- Iartă-mă şi pe mine părinte, am şoptit, şi ceva trist mi s-a cuibărit în suflet, bănuind că este ultima dată când ne vedem...
La plecare, părintele, micuţ de statură, s-a urcat cu ultimele puteri pe leaţul de jos care susţinea scândurile gardului şi mi-a zis:
- Grigore, am să plec înaintea ta, dar acolo, în faţa porţii Sfântului Petru, n-am să intru până ce nu vei veni şi tu... Auzi, Grigore? Acolo, în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!
Şi cu faţa îndreptată înspre azur, părintele parcă ar fi vrut să imprime pe firmamentul ceresc cele spuse de dânsul. Era cu ochii în lacrimi şi, cum privea cerul, l-am zărit pentru câteva clipe odihnindu-se într-un loc plin de verdeaţă, cu adevărat paradisiac, în aşteptarea cuiva, atât de drag lui...
Strângeam subsioară ultima amintire de la părintele, o carte pe care mi-a scris cu sufletul şi cu durerea atâtor amintiri care ne-au unit odinioară pentru totdeauna:
"Lui Grigore Caraza - bun şi încercat prieten, acum american, mai înainte am fost împreună la Zarca etc, bun luptător pentru românime - căruia îi port mare respect pentru suferinţă.
Curat a intrat în puşcărie - luminat a ieşit afară - apoi dus a fost în USA să fie fericit. Şi a trăit viaţă fericită aici, în ţinutul nostru.
Cu cele mai bune gânduri,
D. Bejan preot; 10 septembrie 1994; Hârlău".
M-am îndepărtat de casa părintelui şi vocea lui blândă şi caldă încă îmi mângâia urechile cu şoapte de chemare şi de juruinţă:
- Auzi, Grigore? Acolo în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!
***
Timp de un an, cât a mai trăit părintele Bejan, am corespondat cu dânsul şi îmi amintesc de ultima mea scrisoare:
Părinte Mitiţă
E toamnă în New York. Ridic o frunză de pe trotuar, dintr-un parc, şi-n ea văd toamna satului meu, a plaiurilor nemţene, văd toamna patriei mele, văd toamna din "Pădurea Spânzuraţilor" a lui Rebreanu; îl văd pe Svoboda, pe Klapka, pe Apostol Bologa...
E toamnă tristă pe continentul nord-american..."
***
În momentul când a primit-o şi i-a fost citită de Cornelia, nepoata lui, părintele a plâns cu amar mult timp, apoi s-a întors cu faţa către perete...
Doar câteva zile mai târziu, părintele îşi lua rămas bun de la această lume, păşind pe celălalt tărâm...
(Grigore Caraza - Aiud însângerat)- sursa:http://www.fericiticeiprigoniti.net/parintele-dimitrie-bejan
Irina, frumoasa mea de doar doi ani din Bărăgan şi fina părintelui Dumitru Bejan, mi-a comunicat că părintele ar vrea să ne mai vedem o dată înainte de marea despărţire. Aşa se face că, în vara anului 1994, venind pentru scurt timp în România, m-am hotărât să ajung şi la Hârlău, acolo unde părintele Bejan a locuit în ultima parte a vieţii.
Împreună cu Ciprian, aflat la volanul maşinii, am trecut prin Codrii Paşcanilor, localitate intrată în istorie în urma bătăliilor dintre români şi ruşii cotropitori în timpul celui de al doilea război mondial. Ionel ne-a arătat printre altele satul unde s-a născut - Stroieşti - în apropierea Cotnariului.
Ajunşi la Hârlău, întâlnirea cu părintele Mitiţă, cum îi spuneau prietenii, a fost impresionantă.
- Bine-ai venit, americanule!
Lacrimile lui s-au întâlnit cu ale mele şi vorbele ne erau înnecate de dorul atâtor ani cât nu ne văzusem...
Chiar dacă timpul îl mai împovărase, părintele era aşa cum îl ştiam, poate puţin mai încărunţit, poate şi mai multă blândeţe, dar cu aceeaşi aură de sfânt a cărei strălucire nu a pălit nici în temniţele pe unde trecuse şi nici în libertatea pe care abia dacă a putut să o ghicească...
După discuţii îndelungi, parfumate cu Grasă de Cotnari, când prietenii mei au ieşit afară pentru o ţigară, părintele, prinzându-mă de mâini mi-a zis:
- Iartă-mă Grigore! Eu mai am puţin şi voi merge dincolo.
- Iartă-mă şi pe mine părinte, am şoptit, şi ceva trist mi s-a cuibărit în suflet, bănuind că este ultima dată când ne vedem...
La plecare, părintele, micuţ de statură, s-a urcat cu ultimele puteri pe leaţul de jos care susţinea scândurile gardului şi mi-a zis:
- Grigore, am să plec înaintea ta, dar acolo, în faţa porţii Sfântului Petru, n-am să intru până ce nu vei veni şi tu... Auzi, Grigore? Acolo, în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!
Şi cu faţa îndreptată înspre azur, părintele parcă ar fi vrut să imprime pe firmamentul ceresc cele spuse de dânsul. Era cu ochii în lacrimi şi, cum privea cerul, l-am zărit pentru câteva clipe odihnindu-se într-un loc plin de verdeaţă, cu adevărat paradisiac, în aşteptarea cuiva, atât de drag lui...
Strângeam subsioară ultima amintire de la părintele, o carte pe care mi-a scris cu sufletul şi cu durerea atâtor amintiri care ne-au unit odinioară pentru totdeauna:
"Lui Grigore Caraza - bun şi încercat prieten, acum american, mai înainte am fost împreună la Zarca etc, bun luptător pentru românime - căruia îi port mare respect pentru suferinţă.
Curat a intrat în puşcărie - luminat a ieşit afară - apoi dus a fost în USA să fie fericit. Şi a trăit viaţă fericită aici, în ţinutul nostru.
Cu cele mai bune gânduri,
D. Bejan preot; 10 septembrie 1994; Hârlău".
M-am îndepărtat de casa părintelui şi vocea lui blândă şi caldă încă îmi mângâia urechile cu şoapte de chemare şi de juruinţă:
- Auzi, Grigore? Acolo în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!
***
Timp de un an, cât a mai trăit părintele Bejan, am corespondat cu dânsul şi îmi amintesc de ultima mea scrisoare:
Părinte Mitiţă
E toamnă în New York. Ridic o frunză de pe trotuar, dintr-un parc, şi-n ea văd toamna satului meu, a plaiurilor nemţene, văd toamna patriei mele, văd toamna din "Pădurea Spânzuraţilor" a lui Rebreanu; îl văd pe Svoboda, pe Klapka, pe Apostol Bologa...
E toamnă tristă pe continentul nord-american..."
***
În momentul când a primit-o şi i-a fost citită de Cornelia, nepoata lui, părintele a plâns cu amar mult timp, apoi s-a întors cu faţa către perete...
Doar câteva zile mai târziu, părintele îşi lua rămas bun de la această lume, păşind pe celălalt tărâm...
(Grigore Caraza - Aiud însângerat)- sursa:http://www.fericiticeiprigoniti.net/parintele-dimitrie-bejan
marți, 14 iunie 2011
vineri, 25 februarie 2011
Parintele Dimitrie Bejan
Parintele Dimitrie Bejan este unul dintre cei mai cunoscuti preoti marturisitori 
din perioada comunista. In fiecare an, in ziua de 19 septembrie, multi crestini se aduna la mormantul parintelui de la Harlau, spre a savarsi Sfanta Liturghie si slujba de Parastas pentru fericita odihna a robul lui Dumnezeu, Dimitrie preotul.
Viata de sfintenie a parintelui reiese si dintr-un scurt cuvant de-al sau cand, intrebat fiind cum priveste in urma, spre greutatile vietii sale, parintele a raspuns: "Aceasta a fost crucea bucuriei! Asta vreau sa scriu. Cine primeste bucuria ca din mana lui Dumnezeu, crucea vietii se transforma in bucurie. Bucuria mantuirii! Simti o bucurie, mai ales cand suferi pe nedrept."
Parintele Dimitrie Bejan, prin cele ceteva carti scrise, ne-a lasat unele dintre cele mai profunde si cutremuratoare marturii din perioada de trista amintire comunista.
Viata parintelui Dimitrie Bejan (1909-1995)
Dimitrie Bejan s-a nascut in anul 1909, fiind singurul baiat al unei familii cuvioase cu sase copii. Tatal sau era mult milostiv, iar mama lui se ruga cu o rugaciune foarte asezata. Culegand toate cele bune din familia lui, tanarul Dimitrie va merge in Iasi, unde va urma cursurile Seminarului Teologic, iar mai apoi in Bucuresti, unde va studia la Facultatea de Teologie.
Dupa ce termina teologia, Dimitrie va urma cursurile Facultatii de Istorie, tot din Bucuresti. La cea din urma, tanarul teolog l-a avut profesor chiar pe Nicolae Iorga. Dimitrie a adus la Academia Romana pergamentul pe care Sfantul stefan cel Mare semnase libertatea inaintasilor sai, a razesilor.
Parintele Dimitrie Bejan
Parintele Dimitrie Bejan a fost hirotonit preot in anul 1940, cand a si fost trimis pe front, ca preot militar. Impreuna cu regimentul de armata, parintele a ajuns pana la Stalingrad, unde va fi si luat prizonier, in anul 1942, impreuna cu alti 17.000 de romani. Intre anii 1942-1948, parintele va sluji in lagare si in inchisori, mai pe vazute, mai pe ascuns.
Cartile ramase de la acesta, "Bucuriile suferintei", "Oranki", "Satul blestemat", "Vifornita cea mare","Simple povestiri" "Hotarul cu cetati" sunt o marturie cutremuratoare a celor petrecute in lagarele prin care a trecut. Parintele povesteste cum, de foame, condamnatii si-au pus pe foc bocancii, spre a-i manca.
"Pe unde ajungeau, rusii ii primeau bine, desi erau foarte saraci. Erau dornici sa vada un preot, il rugau pe parinte sa ii boteze. Mergeau la rau si se botezau in grupuri mari. "in spatele frontului in fiecare duminica se facea slujba, Sfanta Liturghie ori Sfanta Agheasma. Eram dotati cu altar portabil, o masuta cu vasele de slujba, antimis, o paine soldateasca si carti de strana. Odata, la un Pasti, intr-o zi am impartasit un regiment intreg in Basarabia, intr-un sat razesesc. Erau 3.600 de oameni. Toti, cu colonelul in frunte, pana la ultimul soldat." (Parintele Dimitrie Bejan)
Intre anii 1942-1948, parintele a trecut prin mai multe lagare comuniste sovietice. "Mie niciodata nu mi-a fost foame la puscarie. Nu mi-a fost foame nici in lagar. Am plutit pe deasupra acestor greutati din lagar sau puscarie cu ajutorul lui Dumnezeu! Am avut un invatator care nu se satura niciodata. ii dadeam o jumatate din portia mea si eu ma simteam satul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine sa suplineasca lipsurile astea! si am iesit din puscarie perfect sanatos. si din lagar din Rusia am venit tot perfect sanatos. N-am avut nici o boala. Ne bateau cu ciomege pe toti la rand, ca barbarii. Batai, paduchi, raie, munci supraomenesti, dar eu eram fericit." (Parintele Dimitrie Bejan)
Parintele Dimitrie Bejan
Intors in tara, in anul 1948, parintele Dimitrie Bejan va fi inchis din nou, de asta data insa "de ai sai". In tara, parintele Dimitrie Bejan a fost inchis mai intai la Jilava, iar mai apoi la Vacaresti, la Aiud, la Canal, din nou la Jilava, la Cavnic, iar in cele din urma, la Aiud.
In inchisoarea de la Aiud, parintele a fost coleg de celula cu Parintele Benedict Ghius. Legat de acea perioada, parintele isi va aminti astfel: "Faceam toti rugaciuni comune, agheasma mica, spovedanie. De altfel, cu o spovedanie completa, cu formula ei spusa corect, cu punerea mainilor pe capul penitentului, credeam ca raiul ne este deschis. Eu cred si acum acelasi lucru. Iata, eu aveam impartasanie. O tineam ascunsa in gulerul camasii si, cand ma pregateam, ma impartaseam. Iar daca vreunul dintre detinuti era bolnav sau era pe moarte, il spovedeam si-l impartaseam pe ascuns si asa pleca la Hristos."
Dupa marea eliberarea din anul 1964, parintele Dimitrie Bejan va fi urmarit in continuare de comunisti, spre a-l impiedica sa faca lucrare sfanta, pana in anul 1990. Chiar eliberat din inchisoare, in anul 1964, parintele a avut domiciliu fortat pana la caderea regimului comunist.
Parintele Dimitrie Bejan va sluji ca preot la biserica din Ghindaoani. Biserica si curtea acesteia se dovedeau neincapatoare. Datorita faptului ca, in acea vreme, nu era voie a se face propaganda religioasa, iar el predica liber in biserica, un consiliu bisericesc a luat hotararea de a-i ridica dreptul de a sluji. Intre anii 1990-1995, parintele va locui in Harlau, unde i se hotarase domiciliul fortat. Aici, el a spovedit si a intarit pe cei ce i-au trecut pragul casei.
Parintele Dimitrie Bejan adoarme in Domnul in ziua de 21 septembrie 1995, lasand prin testament ca la inmormantarea lui sa nu se predice si nici flori sa nu se arunce, in semn de smerenie.
Parintele Dimitrie Bejan
Parintele Dimitrie Bejan - sfaturi duhovnicesti
Parintilor, cautati in Noul Testament si cititi ultimele capitole de la Matei, Marcu si Luca. Veti vedea ca sunt 12 semne premergatoare venirii Mantuitorului. Iar in ceea ce priveste Apocalipsa, inca nu s-ar putea incumeta cineva sa scrie un comentariu la Apocalipsa pe lume, chiar daca s-ar aduna toti exegetii de pe pamant. Eu am facut o lucrare de doctorat, la Bucuresti, ''Introducere in cartea Apocalipsei'' (100p.) Nu s-a publicat pentru ca avea niste greseli. Am gresit. Inca pana astazi nu s-a alcatuit un comentariu la Apocalipsa. Ipoteze, parintilor. Daca atatia sfinti in 2000 de ani nici n-au indraznit sa incerce sa comenteze Apocalipsa, cum am indraznit noi? Sunt unghiuri de vedere.
Manastirile sunt foarte necesare. Extraordinar de necesare. Daca a salvat cineva crestinismul in Rusia, l-au salvat manastirile si femeile. Femeile nu s-au temut si s-au dus la biserica. Am vazut aceasta la Moscova si prin satele de acolo; la Bucuresti si prin toate bisericile. La noi a fost un comunism mai dulceag, fiecare sat avea preotul lui, chiar sub Ceausescu. N-a fost sat fara preot. Au mai dat afara din calugari, dar au mai si primit, incat manastirile si bisericile, acum in decembrie, aveau preoti, iar manastirile aveau stareti si un nucleu de calugari. Ceea ce nu s-a petrecut in Rusia, unde au fost peste 38.000 de calugari si la ora cand stam de vorba, sunt ceva peste o mie, cu cei primiti in ultimii cinci ani. Acolo, in Manastirea Oranki, unde am stat eu mai mult in Rusia, au fost impuscati intr-o dupa-amiaza, pentru ca n-au acceptat comunismul, 11.000 de preoti si calugari. De doua ori mai mult decat avem noi in toata tara. Noi i-am dezgropat si am gasit un mitropolit neputred. Neputred! Un sfant martir!
Teodor Danalache pe crestinortodox.ro
din perioada comunista. In fiecare an, in ziua de 19 septembrie, multi crestini se aduna la mormantul parintelui de la Harlau, spre a savarsi Sfanta Liturghie si slujba de Parastas pentru fericita odihna a robul lui Dumnezeu, Dimitrie preotul.
Viata de sfintenie a parintelui reiese si dintr-un scurt cuvant de-al sau cand, intrebat fiind cum priveste in urma, spre greutatile vietii sale, parintele a raspuns: "Aceasta a fost crucea bucuriei! Asta vreau sa scriu. Cine primeste bucuria ca din mana lui Dumnezeu, crucea vietii se transforma in bucurie. Bucuria mantuirii! Simti o bucurie, mai ales cand suferi pe nedrept."
Parintele Dimitrie Bejan, prin cele ceteva carti scrise, ne-a lasat unele dintre cele mai profunde si cutremuratoare marturii din perioada de trista amintire comunista.
Viata parintelui Dimitrie Bejan (1909-1995)
Dimitrie Bejan s-a nascut in anul 1909, fiind singurul baiat al unei familii cuvioase cu sase copii. Tatal sau era mult milostiv, iar mama lui se ruga cu o rugaciune foarte asezata. Culegand toate cele bune din familia lui, tanarul Dimitrie va merge in Iasi, unde va urma cursurile Seminarului Teologic, iar mai apoi in Bucuresti, unde va studia la Facultatea de Teologie.
Dupa ce termina teologia, Dimitrie va urma cursurile Facultatii de Istorie, tot din Bucuresti. La cea din urma, tanarul teolog l-a avut profesor chiar pe Nicolae Iorga. Dimitrie a adus la Academia Romana pergamentul pe care Sfantul stefan cel Mare semnase libertatea inaintasilor sai, a razesilor.
Parintele Dimitrie Bejan
Parintele Dimitrie Bejan a fost hirotonit preot in anul 1940, cand a si fost trimis pe front, ca preot militar. Impreuna cu regimentul de armata, parintele a ajuns pana la Stalingrad, unde va fi si luat prizonier, in anul 1942, impreuna cu alti 17.000 de romani. Intre anii 1942-1948, parintele va sluji in lagare si in inchisori, mai pe vazute, mai pe ascuns.
Cartile ramase de la acesta, "Bucuriile suferintei", "Oranki", "Satul blestemat", "Vifornita cea mare","Simple povestiri" "Hotarul cu cetati" sunt o marturie cutremuratoare a celor petrecute in lagarele prin care a trecut. Parintele povesteste cum, de foame, condamnatii si-au pus pe foc bocancii, spre a-i manca.
"Pe unde ajungeau, rusii ii primeau bine, desi erau foarte saraci. Erau dornici sa vada un preot, il rugau pe parinte sa ii boteze. Mergeau la rau si se botezau in grupuri mari. "in spatele frontului in fiecare duminica se facea slujba, Sfanta Liturghie ori Sfanta Agheasma. Eram dotati cu altar portabil, o masuta cu vasele de slujba, antimis, o paine soldateasca si carti de strana. Odata, la un Pasti, intr-o zi am impartasit un regiment intreg in Basarabia, intr-un sat razesesc. Erau 3.600 de oameni. Toti, cu colonelul in frunte, pana la ultimul soldat." (Parintele Dimitrie Bejan)
Intre anii 1942-1948, parintele a trecut prin mai multe lagare comuniste sovietice. "Mie niciodata nu mi-a fost foame la puscarie. Nu mi-a fost foame nici in lagar. Am plutit pe deasupra acestor greutati din lagar sau puscarie cu ajutorul lui Dumnezeu! Am avut un invatator care nu se satura niciodata. ii dadeam o jumatate din portia mea si eu ma simteam satul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine sa suplineasca lipsurile astea! si am iesit din puscarie perfect sanatos. si din lagar din Rusia am venit tot perfect sanatos. N-am avut nici o boala. Ne bateau cu ciomege pe toti la rand, ca barbarii. Batai, paduchi, raie, munci supraomenesti, dar eu eram fericit." (Parintele Dimitrie Bejan)
Parintele Dimitrie Bejan
Intors in tara, in anul 1948, parintele Dimitrie Bejan va fi inchis din nou, de asta data insa "de ai sai". In tara, parintele Dimitrie Bejan a fost inchis mai intai la Jilava, iar mai apoi la Vacaresti, la Aiud, la Canal, din nou la Jilava, la Cavnic, iar in cele din urma, la Aiud.
In inchisoarea de la Aiud, parintele a fost coleg de celula cu Parintele Benedict Ghius. Legat de acea perioada, parintele isi va aminti astfel: "Faceam toti rugaciuni comune, agheasma mica, spovedanie. De altfel, cu o spovedanie completa, cu formula ei spusa corect, cu punerea mainilor pe capul penitentului, credeam ca raiul ne este deschis. Eu cred si acum acelasi lucru. Iata, eu aveam impartasanie. O tineam ascunsa in gulerul camasii si, cand ma pregateam, ma impartaseam. Iar daca vreunul dintre detinuti era bolnav sau era pe moarte, il spovedeam si-l impartaseam pe ascuns si asa pleca la Hristos."
Dupa marea eliberarea din anul 1964, parintele Dimitrie Bejan va fi urmarit in continuare de comunisti, spre a-l impiedica sa faca lucrare sfanta, pana in anul 1990. Chiar eliberat din inchisoare, in anul 1964, parintele a avut domiciliu fortat pana la caderea regimului comunist.
Parintele Dimitrie Bejan va sluji ca preot la biserica din Ghindaoani. Biserica si curtea acesteia se dovedeau neincapatoare. Datorita faptului ca, in acea vreme, nu era voie a se face propaganda religioasa, iar el predica liber in biserica, un consiliu bisericesc a luat hotararea de a-i ridica dreptul de a sluji. Intre anii 1990-1995, parintele va locui in Harlau, unde i se hotarase domiciliul fortat. Aici, el a spovedit si a intarit pe cei ce i-au trecut pragul casei.
Parintele Dimitrie Bejan adoarme in Domnul in ziua de 21 septembrie 1995, lasand prin testament ca la inmormantarea lui sa nu se predice si nici flori sa nu se arunce, in semn de smerenie.
Parintele Dimitrie Bejan
Parintele Dimitrie Bejan - sfaturi duhovnicesti
Parintilor, cautati in Noul Testament si cititi ultimele capitole de la Matei, Marcu si Luca. Veti vedea ca sunt 12 semne premergatoare venirii Mantuitorului. Iar in ceea ce priveste Apocalipsa, inca nu s-ar putea incumeta cineva sa scrie un comentariu la Apocalipsa pe lume, chiar daca s-ar aduna toti exegetii de pe pamant. Eu am facut o lucrare de doctorat, la Bucuresti, ''Introducere in cartea Apocalipsei'' (100p.) Nu s-a publicat pentru ca avea niste greseli. Am gresit. Inca pana astazi nu s-a alcatuit un comentariu la Apocalipsa. Ipoteze, parintilor. Daca atatia sfinti in 2000 de ani nici n-au indraznit sa incerce sa comenteze Apocalipsa, cum am indraznit noi? Sunt unghiuri de vedere.
Manastirile sunt foarte necesare. Extraordinar de necesare. Daca a salvat cineva crestinismul in Rusia, l-au salvat manastirile si femeile. Femeile nu s-au temut si s-au dus la biserica. Am vazut aceasta la Moscova si prin satele de acolo; la Bucuresti si prin toate bisericile. La noi a fost un comunism mai dulceag, fiecare sat avea preotul lui, chiar sub Ceausescu. N-a fost sat fara preot. Au mai dat afara din calugari, dar au mai si primit, incat manastirile si bisericile, acum in decembrie, aveau preoti, iar manastirile aveau stareti si un nucleu de calugari. Ceea ce nu s-a petrecut in Rusia, unde au fost peste 38.000 de calugari si la ora cand stam de vorba, sunt ceva peste o mie, cu cei primiti in ultimii cinci ani. Acolo, in Manastirea Oranki, unde am stat eu mai mult in Rusia, au fost impuscati intr-o dupa-amiaza, pentru ca n-au acceptat comunismul, 11.000 de preoti si calugari. De doua ori mai mult decat avem noi in toata tara. Noi i-am dezgropat si am gasit un mitropolit neputred. Neputred! Un sfant martir!
Teodor Danalache pe crestinortodox.ro
vineri, 3 decembrie 2010
duminică, 31 octombrie 2010
Părintele Dimitrie Bejan, preotul mărturisitor al lui Hristos în temniţele comuniste
Anual, la început de an bisericesc (anul acesta: sâmbătă, pe 19 septembrie), rude şi ucenici apropiaţi se adună la mormântul părintelui de la Hârlău pentru a săvârşi Sfânta Liturghie şi Parastas pentru fericita odihnă a robul lui Dumnezeu Dimitrie preotul (1909-1995).
Părintele Dimitrie Bejan a fost unul dintre marii mărturisitori şi supravieţuitori ai temniţelor comuniste. Din 1942 până în 1948 a trecut prin mai multe lagăre sovietice, iar după 1948 a fost închis în puşcăriile ţării natale tocmai pentru că susţinuse în faţa bolşevicilor adevărul că Basarabia şi Bucovina sunt pământ românesc. Eliberat abia în 1964, este urmărit şi prigonit de comunişti până după 1990, timp în care rugăciunile şi sfaturile sale au întărit pe o mulţime de preoţi şi credincioşi care îl cercetau. În septembrie 1995 trece la Domnul, lăsându-ne câteva dintre cele mai cutremurătoare mărturii ale perioadei comuniste; o lume a suferinţei văzută cu ochii unui om care a trăit minuni precum cele despre care ne vorbesc sinaxarele atunci când istorisesc sfârşitul mucenicesc al sfinţilor primelor veacuri. Vom reda în continuare un dialog pe care părintele l-a avut cu câţiva preoţi.
- Problema este că, dacă eşti în suferinţă, trebuie să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă, şi-ţi aduce bucurie.
- Cum vă rugaţi în cei peste 20 de ani de puşcărie?
- Rugăciunea noastră în puşcărie, ca şi în viaţa de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-I spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simţeai totdeauna că Dumnezeu aude şi te ajută să suporţi greutatea.
- Aţi cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?
- Da. Doi ţărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iaşi şi Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea faţa când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii şi prin ea lui Dumnezeu.
- Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită aţi făcut?
- Am botezat foarte mulţi ruşi în urma frontului, începând de la Prut până la Stalingrad. Într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de ruşi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul şi Marele Mir. […] Cred că am ajuns de am botezat peste 100.000 de ruşi.
- Cum spovedeaţi şi împărtăşeaţi soldaţii şi răniţii pe front?
- Răniţii, totdeauna individual; soldaţii, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofiţerii şi soldaţii îşi spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în faţa morţii. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotaţi de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldăţească şi cărţi. Cântăreţi erau destui. Eram foarte bine dotaţi pentru slujbe. Pe front, când era linişte, le duceam soldaţilor, chiar în tranşee, agheasmă şi anaforă. Le primeau cu mare atenţie şi bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos. În Crimeea l-am împărtăşit pe Regele Mihai şi altădată pe Mareşalul Antonescu. Şi ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chişinăului şi, având împărtăşania în buzunar, imediat m-am împărtăşit. Apoi am leşinat şi m-am trezit la spital.
- Cum pregăteaţi ostaşii creştineşte, înainte de a merge pe front?
- În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică şi cu împărţire de anaforă şi agheasmă şi cu broşuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă şi aceasta foarte prescurtată.
- Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki?
- În acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de oraşul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunaţi în trei lagăre 10-15000 de ofiţeri din toate naţiile Europei, ba şi din Japonia. Eram organizaţi în formaţii militare pentru muncă şi încartiruiţi în clădiri şi bordeie. În Oranki a fost o mănăstire de călugări, toţi de viţă nobilă, toţi intelectuali, cu bibliotecă, tipografie şi viaţă de obşte. Tipăreau numai cărţi de mare preţ în serviciul Bisericii. Sovieticii au desfiinţat mănăstirea. Pe călugării şi preoţii adunaţi de la mai multe mănăstiri şi schituri, în număr de 11.000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împuşcat mortal prin anii 1919-1920, şi i-au aruncat unii peste alţii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ. Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând nişte săpături necesare lagărului, am dat peste nişte cadavre descărnate – ca-n Profetul Ezechiel. Un lung şanţ plin de moaşte. Toţi erau împuşcaţi în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii. În mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion şi icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfinţită de mine. Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moaştele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am aşezat într-un sicriu făcut de noi românii şi l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneşte apa în sus, după cum este de curată viaţa aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt şi astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu uşurinţă, ca şi cum abia ar fi murit!
- Pot fi consideraţi sfinţi acei călugări martirizaţi pentru Hristos? Dar ceilalţi creştini ucişi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiţi sfinţi şi martiri?
- Da! Toţi, în masă! Cum sunt Sfinţii martiri, preoţi şi călugări, de la Oranki. Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credinţă. Şi la noi, prin păduri şi prin munţi au fost împuşcaţi preoţi, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Şi aceştia pot fi socotiţi martiri naţionali şi martiri creştini. În lagăr la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la uşi, că nu era voie să ne rugăm public. În rest, fiecare se ruga la culcare şi la sculare, cum ştia de la mama de acasă, dar toţi se rugau. Moartea era în bordei: păduchi, ploşniţe, tifos, iar dincolo de uşă era un ger cumplit şi munci neomeneşti. Aceeaşi atmosferă a fost şi în lagărele din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk, de la Marea Albă, Borcuta şi alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul, încet, ruşii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieşeam pe un platou din curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice şi, în sărbători, Sfânta Liturghie. Am reuşit să ne adunăm până la 23 de preoţi ortodocşi români la Oranki, slujind toţi un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori procoveţe. Ne confecţionaserăm toţi epitrahile din foi de cort nemţeşti, cu desene de păduri. Chiar la început am avut un epitrahil scăpat din război şi adus în lagăr de preotul căpitan Constantin Popescu. De la Piteşti.
- Am înţeles că tipăriţi câteva cărţi cu amintirile din lagăre. Este adevărat că omul se roagă mai puternic în suferinţă?
- Da. În condiţiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe Dumnezeu; iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin „Doamne, ajută-mi!”. Şi Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi şi astăzi!
- Aţi cunoscut români în lagăre care se rugau foarte mult?
- Toţi. Se rugau excepţional de mult seara sau noaptea. Chiar şi în paturile lor.
- Ce minuni deosebite aţi văzut şi aţi trăit în cei peste 20 de ani de închisoare?
- Oamenii credincioşi, sătui de foame, de păduchi şi tifos, şi condamnaţi la moarte, au supravieţuit ieşind la timp din puşcărie cu fruntea sus, străluminaţi de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale, cu preoţii şi călugării umili în frunte.
- În ce măsură puşcăria poate fi considerată un canon de pocăinţă pentru păcatele fiecăruia şi ale neamului nostru?
- Sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele şi ale altora s-a dovedit a fi mântuitoare. Pentru păcatele neamului, jertfa noastră a fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric şi încă nu sesizează lumina, care pleacă către noi de la Ierusalim. De altfel toată creştinătatea a uitat că Mântuitorul nostru acolo a vieţuit, acolo a învăţat oamenii, acolo ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer de pe Muntele Eleonului. Nu la Roma, nici la Londra, nici la New York. Centrul întregului creştinism este la Ierusalim şi nu în altă parte!
- Cum vi s-au părut închisorile din România, faţă de cele din Rusia?
- Mult mai grele erau închisorile de la noi, decât cele din Rusia!
- Ce alte greutăţi aţi mai întâmpinat în perioada de prizonierat?
- Nici o greutate! Eu am plutit! N-am strănutat, n-am fost răcit, n-am contactat nici o boală. Am trecut şi prin închisori şi prin păduchi, prin frig, prin geruri, dar am fost perfect sănătos; cu mintea limpede. Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine. Simţeam degetul lui Dumnezeu pe umărul meu drept. Îl simţeam că mă apăsa. Simţeam ca o greutate foarte dulce, foarte mângâietoare.
- Ce făceaţi cu posturile?
- Nu puteam. Mâncam. Pe cât puteam, miercurea şi vinerea mă feream. Miercurea şi vinerea dădeam la ceilalţi. Eu am avut odată un gurmand la „zarcă”. Este o secţie foarte grea din Aiud, unde erau închişi cei ce nu voiau să facă nici un compromis. Am avut un gurmand la zarcă. Un învăţător, care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porţia mea şi eu mă simţeam sătul. El mânca o porţie şi jumătate şi nu era sătul. Eu mâncăm jumătate de porţie şi eram sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! […] Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi din lagăr sau din puşcărie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Şi am ieşit din puşcărie perfect sănătos. Şi din lagăr, din Rusia, am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală. – Când am plecat de la Aiud, la 21 august 1964, ne-a dus un miliţian până la gară. Ne-a scos bilete şi ne-a spus: „La revedere, părinţilor!”. Eram doi preoţi şi trei mireni. Noi eram ultimii care ieşeam. M-am uitat în urmă la poarta puşcăriei şi am început a plânge! Aş fi voit să mor acolo!
- Care erau raporturile sfinţiei voastre cu securiştii care v-au păzit la casa părintească douăzeci de ani!
- Am scris ceva, nu prea amănunţit. Mă băteau uneori la poartă şi în casă, dar eu nu mă temeam. Trebuie iertaţi! Hristos ne va judeca pe toţi. Am mai spus că nu simţeam durerile. La Jilava au fost uimiţi. Ne băteau organizat, pe o scară specială de tortură şi eu n-am simţit deloc durere. Ceilalţi din celulă strigau toţi la mine şi ziceau: „- Strigă, părinte, că te lasă mai repede! – Dar nu mă doare! Eram tot vânăt, dar nu mă durea deloc. Le-am spus: Cum să strig, dacă nu mă doare! – Dar nu vezi că eşti umflat tot şi vânăt?” Ne băteau cu ciomege pe toţi la rând, ca barbarii. Pare curios, părinţilor, dar n-am strănutat 22 de ani! Am fost tot timpul activ. La a treia bătaie am simţit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un înger, îngerul meu de pază pe care l-am primit la Botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomeneşti, dar eu eram fericit cu ajutorul Mântuitorului Hristos. Am ieşit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu şi îi iubeam pe toţi! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Părinţilor, am plecat fericiţi acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare ruşine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni şi haine murdare. „De unde vii?”, m-a întrebat. „Vin din rai! – i-am răspuns. Nu vezi că strălucesc?” Eram aşa de fericit! Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam şi răbdam cu nădejde în Dumnezeu! […] Toţi eram curaţi în puşcărie. Dacă aş fi murit acolo, ce fericit aş fi fost!
Fragmente din cartea Bucuriile suferinţei, Edit. Mănăstirii Sihăstria, 2005.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
S-ar putea sa iti placa si...
