miercuri, 11 august 2010

„Îmi pare rău pentru fiecare clipă petrecută departe de Hristos” – mărturia unui fost rocker


Mulţi tineri sunt astăzi fascinaţi de muzica rock – îşi ascultă ore în şir idolii, considerând că asocierea din rock şi satanism este doar o poveste, amăgindu-se că formaţiile lor favorite afişează nişte simboluri sataniste doar ca să fie la modă, fără a avea nicio legătură cu diavolul. Majoritatea rockerilor sunt convinşi de faptul că muzica lor preferată nu are cum să le facă rău, fiind doar o simplă pasiune. Andrei C. este un tânăr, acum student la Teologie, ce ne mărturiseşte despre cum şi-a vătămat sufletul în perioada în care a fost rocker, căci, aşa cum spune Sfânta Scriptură, „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5:8).

- Care sunt primele amintiri legate de relaţia ta cu Dumnezeu?

- Am început să merg singur la biserică începând din clasa a V-a. Aşa m-a îndemnat îngerul păzitor… Ţin minte că atunci când am văzut prima oară o icoană, am vrut să-mi cumpăr şi eu una, dar nu aveam bani suficienţi. Astfel am început să mă interesez de Biserică – pur şi simplu am simţit o chemare de la Dumnezeu. Familia mea nu era credincioasă în acea perioadă, aşa că nu a fost nimeni care să mă înveţe, să mă îndrume pe calea lui Hristos. Mergeam în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, uneori şi la Vecernie; participam cu bucurie la toate slujbele bisericeşti. În clasa a VII-a s-a produs ruptura de Biserică, pentru că am început să ascult muzică rock şi să fac parte dintr-un grup de rockeri.

- Cum a evoluat această pasiune pentru rock?

- A fost asemenea exemplului cu ghinda, pe care o plantezi şi apoi iese un stejar. Am început cu nişte formaţii foarte simple, comerciale şi am ajuns să ascult şi să iubesc ceea ce se cheamă „black metal” (lit. „metal negru”, un stil de muzică rock făţiş satanist – n.red.). Ascultam o astfel de muzică cam 4-5 ore de pe zi. Căutam muzică nouă, informaţii şi ştiri despre albumele pe care le scoteau formaţiile acestea, despre stilul lor de viaţă. Am început să scot de pe net şi versurile melodiilor pe care le ascultam. În momentul în care urmăreşti versurile, te laşi influenţat de ele. Mesajele sunt antihristice.

- Ce se întâmpla în anturajul tău?

- Purtam cu toţii îmbrăcăminte neagră, plete lungi, aveam cercei în ureche, piercing-uri. De asemenea, obişnuiam să bem, apoi să fumăm şi să consumăm ocazional stupefiante. Noaptea mergeam prin cimitire, călcam peste morminte, scuipam pe cruci. Prin ceea ce făceam, practic Îl huleam pe Dumnezeu. Când eşti rocker, aderi la o minoritate, una cu mult tupeu. Tot timpul are ceva de spus, tot timpul „ţipă” în societate, tot timpul vrea să iasă în evidenţă. Tu, ca membru al acestei minorităţi, pentru a nu fi exclus, începi să-ţi însuşeşti toate atributele negative ale ei – în cazul rockerilor, să-ţi laşi plete, să-ţi pui cercei, să porţi numai haine negre, să ai tricouri cu formaţiile tale preferate, uneori să consumi droguri, să te apuci de băut ş.a.m.d. Aceasta şi pentru că un astfel de comportament, o astfel de ţinută au idolii rockerilor, cântăreţii de muzică rock. Cred că minoritatea din care faci parte îţi distruge într-un fel personalitatea. Dacă minoritatea este anithristică şi Îl huleşte pe Dumnezeu, ajungi şi tu să-L huleşti pe Dumnezeu. Uitaţi-vă şi la comunităţile gay. Practic, transmit acelaşi mesaj. Dacă faci parte dintr-o minoritate, crezi că toţi ceilalţi sunt împotriva ta şi nu vor ca tu să-ţi manifeşti drepturile. Esenţa muzicii rock este hula împotriva Duhului Sfânt.

- Cum te simţeai sufleteşte atunci?

- Simţeam o fericire de suprafaţă, pe care mi-o dădea diavolul. Dar îmi aduc aminte că în adâncul sufletului tot timpul eram supărat, nefericit. Nimic nu mă mulţumea, aveam o privire încruntată. Banii niciodată nu-mi ajungeau, deşi aveam ce cheltui, pentru că, spre deosebire de alţi prieteni, proveneam dintr-o familie mai înstărită. Cu toate acestea, parcă totul se ducea de râpă.

- Simţeai că muzica rock îţi face rău?

- Da, dar mă minţeam că prietenii mei sunt buni, că sunt de gaşcă, că ne înţelegem bine. În sinea mea simţeam o chemare către Dumnezeu, dar mă ruşinam să o recunosc şi ţineam adânc îngropate în sufletul meu aceste sentimente. Am ajuns să mă rup de prietenii mei. Devenisem un tip izolat, închis în mine, deşi seara la bar ne întâlneam. Ştiam textul biblic în care Lucifer L-a rugat pe Dumnezeu să i se închine şi m-am gândit că Dumnezeu ar fi acceptat. În mintea mea se inversaseră rolurile, satana era pentru mine Dumnezeu. Ne închinam satanei, făceam crucea invers şi spuneam aşa-zisa rugăciune „Tatăl nostru care eşti în iad”. În acele momente prindeam un curaj drăcesc, care mă împingea să fac lucrurile rele despre care v-am povestit; prin atitudinea mea, prin felul cum gândeam şi mă comportam, devenisem satanist. Acest lucru cred că s-a întâmplat din pricină că eram foarte preocupat de versuri şi de mesajul lor.

- Şi cum s-a petrecut întoarcerea la Biserică?

- M-am mutat cu locuinţa într-o comună învecinată. Aici mi-am făcut noi prieteni, cărora le plăcea foarte mult alcoolul, numai că ei cântau în strană la biserică. Petreceam foarte mult timp împreună la băutură, iar ei insistau să merg la biserică, să-i văd cum se amuză şi ce prostii fac. Şi m-am dus cu ei, dar făceam tot felul de lucruri necuviincioase pe care mă ruşinez să le spun. Dar lupta cu Cel rău a început să se dea pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, care este Biserica Sa şi pe care „porţile iadului nu o vor birui”…

- E vreun părinte care ţi-a deschis ochii, care ţi-a explicat că nu era plăcut lui Dumnezeu modul tău de viaţă?

- Da, este un părinte la care eu ţin foarte mult – părintele David, de la un schit din judeţul Cluj. Înainte de liceu mergeam foarte des acolo şi stăteam de vorbă. Prin clasa a XI-a, m-am dus din nou la sfinţia sa, dar de data aceasta, rocker fiind, aveam o altă înfăţişare. I-am povestit tot ce făceam, dar lăudându-mă cu faptele mele cele rele. Părintele m-a îndemnat: „Mai spune-mi tot ce mi-ai povestit, dar la spovedanie!” Iniţial nu am vrut, dar părintele a stăruit şi m-am spovedit. Tot sfinţia sa m-a ajutat să mă las de fumat. Eu îi explicam că nu voi reuşi acest lucru, dar părintele David mi-a zis să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute: „L-ai rugat pe Domnul să te ajute? Roagă-L, şi ai să vezi că reuşeşti!” Din seara aceea, nu am mai pus gura pe ţigară. Deşi pe moment nu mi-am dat seama de importanţa tainei Sfintei Spovedanii, m-am simţit foarte fericit că am stat de vorbă cu părintele David. De atunci s-a produs schimbarea mea. M-am întors acasă şi am început să merg regulat la biserică, dar de data asta am luat lucrurile în serios: nu mai râdeam, nu mai aveam comportament urât, parohul de la biserica unde mergeam nu îmi mai făcea observaţii ca înainte. Astfel, încetul cu încetul, cărămidă peste cărămidă, credinţa mea a început să crească şi Domnul a început să lucreze. Îmi doream foarte mult să ajung mai des la părintele David, să stau cât mai mult de vorbă cu sfinţia sa – dar, fiindcă el era cam departe de casa mea, nu ajungeam decât o singură dată pe an. Conştientizând faptul că am nevoie de un povăţuitor, am început să caut un duhovnic mai aproape de mine. Chiar dacă eu îmi căutam părintele cu un duh de mândrie („Eu sunt rocker. Cine-a mai văzut un rocker la biserică? Ce părinte a mai spovedit un rocker?”), Domnul s-a milostivit de mine şi mi l-a scos în cale pe Ieromonahul Vasile, care acum slujeşte la Mănăstirea Petru-Vodă.

- Cum a decurs relaţia cu duhovnicul?

- Taina Sfintei Spovedanii are o putere foarte mare. Conştientizând acest lucru, spovedindu-mă des, de îndată a început şi lucrarea harului. Vorbele părintelui duhovnic aveau un efect foarte puternic asupra mea, mai ales atunci când eram sub epitrahil. Îmi doream din tot sufletul să mă schimb, să mă apropii de Dumnezeu – mai ales că Domnul mi-a arătat că mă iubeşte, prin bucuriile duhovniceşti pe care mi le-a trimis. La anumite rugăciuni am trăit bucurii foarte mari, simţeam atunci că nu mai am nevoie de nimic decât să fiu cu Domnul.

Părintele a luat fiecare păcat pe care îl mărturiseam şi mi-a explicat de ce greşeam în faţa Domnului săvârşind acel păcat. Mulţi preoţi zic simplu „nu fă lucrul acela!”, dar părintele mi-a explicat şi de ce nu e bine să-l fac. Încetul cu încetul, prin spovedanie deasă, m-am apropiat foarte mult de sfinţia sa. Nu aveam nici un secret, nici o taină faţă de părintele. Îl sunam ori de câte ori aveam nevoie, îl întrebam de nelămuririle pe care le aveam, îi ceream binecuvântare pentru planurile pe care mi le propuneam. Spovedaniile erau foarte serioase, canonul de asemenea…

- Cum ai reuşit să te lepezi de muzica rock?

- Domnul a rânduit să mi se strice calculatorul. Pe hard-disk aveam toate piesele pe care odată le iubeam foarte mult. Şi astfel nu le-am mai ascultat, iar cu foştii mei prieteni rockeri nu m-am mai întâlnit, pentru că o parte dintre ei au mers la facultate. După ce ne-am reîntâlnit, o parte dintre ei au râs de mine văzând schimbarea mea, iar alţii, mai serioşi, au apreciat că am apucat-o pe acest drum. Când râdeau de mine, mă simţeam jenat, dar în acelaşi timp îi mulţumeam lui Dumnezeu şi ştiam că sunt cu un pas în Împărăţia Sa dacă rabd cu iubire.

- Andrei, acum, prin mila Domnului, eşti mădular viu al Bisericii. Ce lucruri ai vrea să se schimbe în Biserică?

- Mă deranjează că uneori se pune accent pe biserică ca edificiu de cult şi nu se pune accentul pe Biserica cea vie care suntem noi, credincioşii. M-aş bucura să fie ca la începutul creştinismului, aşa cum aflăm din cartea Faptele Apostolilor: „Stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Era o împărtăşire frăţească între ei, iubire şi înţelegere, se ajutau unii pe alţii. Mai sunt unii credincioşi care vin duminică la biserică şi luni dimineaţă merg la tribunal, pentru că au de participat la proces. Mă mâhnesc de faptul că fiecare dintre noi am putea şi ar trebui să facem mai mult pentru cel de lângă noi aflat în suferinţă, în nevoi. Ar trebui să ne străduim mai mult să facem cunoscut cuvântul Mântuitorului şi către cel ce trăieşte în nepăsare, departe de Biserică.

- Tu ai încercat să aduci pe cineva la credinţă?

- Am încercat, dar nu am reuşit. Rugăciunea cu lacrimi pentru acela pe care vrei să-l aduci la credinţă contează foarte mult. Trebuie să fim conştienţi că noi, cu puterile noastre slabe, nu reuşim nimic. Numai Hristos Mântuitorul este cel ce poate deschide sufletele acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Am avut un cunoscut rocker, i-am vorbit despre Dumnezeu, a venit de câteva ori la biserică – şi eu m-am mândrit cu această realizare. Mă gândeam la cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan, că cine aduce un om la Domnul mare plată va avea. Însă acest cunoscut de-al meu a avut nişte ispite şi acum nici nu vrea să mai audă de Biserică. Vedeţi unde duce mândria? Dacă te mândreşti cu realizările tale, imediat ceea ce ai clădit se surpă!

- Ce sentimente ai faţă de rockerii pe care îi întâlneşti în drumurile tale?

- Într-adevăr, văd mulţi tineri rockeri; îi recunosc după îmbrăcăminte. Mi-e milă pentru starea sufletească în care se află şi zic o rugăciune scurtă, rugându-L pe bunul Dumnezeu să-i întoarcă. În momentul în care Îl vor cunoaşte pe Hristos, o să regrete fiecare clipă petrecută departe de El, aşa cum o fac şi eu. M-aş bucura să cugete fiecare dintre ei seara sau când găsesc un moment de linişte că în fiinţa fiecărei persoane sălăşluieşte Domnul. Dacă nu vor recunoaşte acest lucru, Dumnezeu, pentru că îi iubeşte şi nu vrea să-i piardă, poate o să rânduiască un moment mai neplăcut ca să-i întoarcă: un accident, o boală, un necaz… Problema este că cei ce trăiesc departe de Biserică nu vor vedea prin asta binele pe care Îl vrea Domnul pentru ei. Abia după un anumit timp, dacă îşi vor schimba viaţa în bine, pot conştientiza lucrarea lui Dumnezeu…

- Pot influenţa părinţii modul de viaţă al tinerilor?

- Aşa cum am spus, la vremea adolescenţei mele părinţii mei nu erau oameni credincioşi, nu ştiau în ce m-am băgat şi m-au lăsat în pace. De aceea, îndrăznesc să adresez un cuvânt şi părinţilor. Dacă îi văd şi îi simt pe copii că se apropie de muzica rock, să încerce să-i îndepărteze. Şi nu este greu de observat acest lucru, pentru că mai toţi rockerii poartă părul lung. Părinţii să nu le vorbească imperativ, pentru că nici Mântuitorul nu a vorbit mulţimilor imperativ, ci să le explice cu multă dragoste cât de mult rău le pot face piesele muzicale pe care ei le ascultă. Părinţii, dacă nu conştientizează pericolul pe care îl reprezintă muzica rock pentru copiii lor, ar trebui să caute un duhovnic, să se spovedească şi să se sfătuiască cu acesta. Vor primi atunci un cuvânt de învăţătură şi pentru dânşii şi pentru copii.

- Vorbeşte-ne şi despre ispitele pe care le-ai avut revenind la credinţă.

- Am avut şi încă mai am ispite cu demonii. În general noaptea, după ce adorm, îmi spun tot felul de lucruri. Ţipă, urlă, iar alteori cu voci dulci mă roagă frumos să nu mai spun rugăciunea minţii, să nu mai merg la biserică. Îmi ziceau că era foarte bine cu foştii mei prieteni la bar sau pe terasă. Uneori ţipau aşa de tare, încât mă trezeau din somn şi mă speriam foarte tare. La început aveam aceste ispite aproape zilnic, apoi s-au rărit. Acum sunt mai liniştit şi accept aceste lucruri ca pe un canon, pentru că datori suntem să tragem şi să facem pocăinţă pentru orice păcat săvârşit.

- Cum ai ajuns să studiezi teologia?

- După terminarea liceului, părintele Vasile mi-a dat ascultare să mă duc la un duhovnic foarte bun pentru a cere sfat în privinţa drumului pe care trebuie să-l urmez în viaţă. Şi sfatul pe care mi-l dă acel duhovnic să-l iau ca venind de la Dumnezeu. După această discuţie, am luat trenul şi m-am dus la părintele Iustin Pârvu. Cum am intrat la sfinţia sa în chilie, nu am apucat să-i spun decât trei cuvinte şi imediat mi-a răspuns: „Să te faci preot, asta-i chemarea ta!”

Această întâlnire a avut loc acum doi ani, în aprilie, dar m-am apucat de învăţat pentru examene în iulie, după ce am terminat bacalaureatul. În august am avut examenul de admitere la facultate. Dar Domnul mi-a ajutat. Dacă îţi place ceva mult, dacă înveţi cu iubire şi dăruire, atunci îţi însuşeşti cu uşurinţă cunoştinţele respective.

- Cu ajutorul Domnului, vei deveni preot. Cum vezi tu misiunea preotului?

- Mi s-a dat odată un exerciţiu foarte greu. Să închid ochii şi să-mi imaginez cine va fi în biserică peste 30 de ani. Am făcut acest lucru şi imaginea care mi-a venit atunci în minte a fost că peste 30 de ani bisericile vor fi cu 80% mai goale. Pentru a nu se întâmpla acest lucru, preoţii de parohii au o mare misiune. Tinerii sunt purtaţi de valul vârstei şi nu vor veni la Biserică până nu li se va explica ce înseamnă de fapt Biserica. Din păcate pentru mulţi care nu ştiu nimic despre Dumnezeu, Biserica înseamnă o sursă bună de venit pentru preoţi sau un „concert” pe care sfinţiile lor îl dau o dată pe săptămână. Şi, din păcate, aceste lucruri se răfrâng şi asupra modului tinerilor – şi nu numai – de a-L percepe pe Hristos. Eu le explic cât pot unor astfel de oameni că Dumnezeu a rânduit în Biserica noastră mulţi preoţi jertfelnici, realmente preocupaţi de mântuirea credincioşilor. Sunt preoţi care stau ore în şir în scaunul de spovedanie, sunt preoţi care umblă prin spitale încercând să aline durerea fiilor duhovniceşti aflaţi în suferinţă, sunt preoţi care se roagă mult şi postesc pentru binele neamului acestuia. Sunt convins că celor ce cârtesc şi nu au un duhovnic, dacă se vor ruga cu credinţă, Domnul le va trimite părintele duhovnicesc de care au nevoie. Şi, cum spunea Sfântul Ioan din Kronstadt, dacă fiecare dintre noi am încerca să ne schimbăm în bine, atunci mai multe mădulare ale Bisericii ar fi sănătoase şi Cel de Sus altfel ar privi către noi şi ne-ar asculta rugile.

A consemnat Raluca Tănăseanu
sursa: Familia Ortodoxa

Avva Efrem Vatopedinul: “ATAT CAT AVETI PUTERE, IUBITI RUGACIUNEA!”


“Modul de vietuire care face sa se implineasca persoana umana este viata launtrica, este intoarcerea cu privirea spre launtrul fiintei, este rugaciunea mintii. Si, asa cum spune cuviosul parintele nostru contemporan noua, Iosif Isihastul Vatopedinul, ai carui fii duhovnicesti suntem noi, omul si in mod special calugarul, sa se indeletniceasca cu aceasta lucrare launtrica. Urmand cuvantul proorocului David: “Cautati si vedeti ca eu sunt Dumnezeu!”.
Intr-una din aratarile de dupa moarte ale parintelui Iosif unui calugar evlavios, i-a spus ca mantuirea oamenilor, mantuirea omenirii consta in savarsirea corecta a acestei lucrari a mintii. De aceea, mesajul pe care vi-l aducem de la Sfantul Munte este acest indemn: atat cat puteti, savarsiti rugaciunea Domnului. Deoarece, din nefericire, astazi oamenii pierd foarte mult timp cu nimicuri. Cei mai multi dintre noi, cei mai multi oameni se vaita permanent ca nu le ajunge timpul, ca nu au timp. Si daca am face un “control” al felului in care isi consuma, isi petrec timpul, am vedea ca petrec foarte mult timp ocupandu-se cu lucruri de nimic. De aceea, fratii mei, atat cat puteti, atat cat aveti putere, iubiti rugaciunea! Pentru ca rugaciunea este modul in care dumnezeiescul har salasluieste in inima omului.
Problemele, in viata omului, s-au inmultit foarte mult, si aceasta se datoreaza faptului ca oamenii s-au indepartat de vietuirea dupa Evanghelia Mantuitorului. Si se afla de aceea oamenii sub o presiune negativa permanenta. Sunt tulburati permanent. Nu au pace inlauntrul lor. Si aceasta pentru ca numai Hristos este pacea noastra, dupa cum ne spune Sfantul Apostol Pavel. Iar problemele din viata noastra nu se rezolva numai prin a ne gandi la ele, ci se rezolva cand ne rugam pentru ele. De aceea, atat cat ne sta in putinta, sa fim inlauntrul Bisericii.
La Sfantul Munte vin foarte multi inchinatori astazi. Si de multe ori vin cu diferite justificari. Pentru ca, uneori, spun ei, se scandalizeaza de atitudinea, de comportamentul unor purtatori de rasa din ierarhia superioara sau din randul preotilor. Dar aceste lucruri sunt numai pretexte, pe care nu le poate infatisa decat un om care se afla in pacat. Noi le raspundem: “Asa cum nu renuntam la stiinta medicala pentru faptul ca exista si medici slabi, tot asa, nu trebuie sa renuntam la Biserica lui Hristos pentru ca exista slujitori nevrednici in slujba Bisericii”. Sa nu uitam ca din primii membri ai Bisericii, care au fost cei doisprezece apostoli, intre ei a fost si fiul pierzarii. Dar, cu toate acestea, stim cu totii, dupa fagaduinta Domnului nostru Iisus Hristos, ca portile iadului nu vor birui Biserica lui Hristos”.
***
- Care este importanţa nevoinţei, a ascezei în cunoaşterea lui Dumnezeu? Şi de ce trebuie să fie aceasta integrată în viaţa Bisericii şi să fie în conformitate cu învăţătura de credinţă a Bisericii?
- Este importantă asceza pentru că dacă omul nu se nevoieşte, nu poate să trăiască dogma. Pentru că dogma nu este un simplu canon, nu este o consecinţă teologică. Dogma în teologie are drept condiţie o trăire adevărată. Vă dau un exemplu: dogma Sfintei Treimi. Nu e de ajuns ca omul să creadă simplu în Dumnezeu, ci prin viaţa noastră să trăim tria¬dologia lui Dumnezeu să simţim şi să trăim unirea celor trei Persoane, precum spune Hristos în rugăciunea arhierească: „ca toţi una să fie aici precum si Noi una suntem”; însă creştinul trebuie prin nevoinţa lui să se lumineze şi să înţeleagă unirea Persoanelor divine, şi când va înţelege lucrul acesta va simţi unirea cu celelalte persoane care îl înconjoară în harul Sfântului Duh.
- De altfel şi Sfântul Siluan Athonitul făcea această distincţie şi scria că una este a crede în Dumnezeu şi alta este a cunoaşte pe Dumnezeu.
- Este mare lucru cunoaşterea lui Dumnezeu, însă trebuie ca omul să se smerească foarte mult. Dacă nu se smereşte omul, este imposibil să aibă cunoaşterea lui Dumnezeu. Dacă nu se smereşte, omul vede Ortodoxia ca moralitate, de aceea Părintele Sofronie Saharov, după mine Sfântul Sofronie, sublinia că trebuie să conlucreze nevoinţa cu viaţa ecclesială pentru că dacă avem o vedere corectă ecclesiologică, atunci în Tainele Bisericii Îl vom cunoaşte pe Dumnezeu.
- Părinte Efrem, care sunt modalităţile concrete prin care un om credincios se poate împărtăşi de Hristos?
- Modurile sunt date şi sunt cunoscute: corecta încadrare a credinciosului în Biserică, a trăi cu o stabilitate adevărată viaţa Bisericii, a avea părtăşie de Taina Spovedaniei, să se împărtăşească des cu Sfintele Taine şi ceea ce le completează pe toate şi este şi începutul şi sfârşitul este rugăciunea.
- Cum dobândim îndrăzneala în rugăciune şi cum putem să-L rugăm pe Dumnezeu ca pe Tatăl nostru?
- Părintele Paisie spunea ceva foarte frumos şi care mi-a plăcut mult. Precum cineva înoată în mare şi este în pericol să se înece şi strigă „ajutor” aşa şi noi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem că noi singuri nu putem face absolut nimic şi Mântuitorul Hristos ne-a spus lucrul acesta: „Fără de mine nu puteţi face nimic”. Şi atunci din toată fiinţa noastră ne rugăm Lui ca să ne dăruiască mila lui şi când ne rugăm cu rugăciunea lui Iisus în Sfântul Munte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” „Miluieşte-mă” este medicament pentru toate bolile.
- În majoritatea omiliilor rostite în acest nou pelerinaj din România, aţi vorbit despre necesitatea împărtăşirii credincioşilor de Harul Sfântului Duh. Cum putem să dobândim harul şi mai ales cum putem să-l păstrăm?
- Pentru a dobândi harul Duhului Sfânt trebuie să ne mortificăm voile proprii, trebuie să înmormântăm dorinţele noastre pătimaşe, trebuie să distrugem orice plăcere proprie. Şi vom păstra harul dacă vom avea trezvie a sufletului, de aceea spunem după prefacerea Sfintelor Taine: „Să fie celor ce se vor împarătăşi spre trezirea sufletului”. Este prima roadă a Sfintei Împărtăşanii. Este foarte important ca creştinul să înveţe să devină trezvitor, de aceea nu îmi place câteodată când aud: „părinţii respectivi ai Bisericii sunt neptici”. Nu există părinte neptic şi părinte social, toţi părinţii au fost neptici. Pronia Lui Dumnezeu însă a dorit ca unii dintre aceştia să aibă şi ei o lucrare în societate, însă tot timpul şi aceştia au fost trezvitori; fără trezvie nu există nici har în suflet, nici păstrarea lui.
- Harul lui Dumnezeu ne ajută să ne rugăm, să trăim viaţa ecclesială, însă de multe ori avem această experienţă a îndepărtării harului, sau cu alte cuvinte, simţim că Dumnezeu ne părăseşte. Ce să facem atunci ca să nu deznădăjduim?
- În esenţă nu există pierdere a harului, doar când se întâmplă un mare păcat, atunci harul ne părăseşte. De cele mai multe ori trebuie să vorbim despre contractarea harului, şi atunci trebuie să avem mai multă pocăinţă, mai multă smerenie şi mai multă nădejde în Dumnezeu; şi atunci din nou va veni harul. Dumnezeu este Dumnezeul dragostei pentru că el însuşi înainte de noi ne-a iubit.
- Cum putem trăi şi noi o viaţă în pace şi în bucurii aşa cum vedem că o au şi o trăiesc părinţii cei duhovniceşti?
- Este foarte uşor. Când harul lui Dumnezeu atinge sufletul, atunci omul are bucurie, şi are bucuria reală! Şi lucrul acesta nu este un entuziasm pe dinafară, pentru că bucuria este roada Duhului Sfânt. De aceea Sfinţii Părinţi, cu toate că au avut multe întristări şi multe încercări în viaţa lor, au fost alungaţi, au fost calomniaţi, cu toate acestea citindu-le viaţa pe larg, vedem că tot timpul în mod permanent bucuria era prezentă în sufletele lor. Ceea ce a spus Mântuitorul: ‚,Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri’’. Şi părinţii au unit viaţa aceasta în trup cu viaţa veşnică. Niciodată Sfinţii Părinţi nu au uitat nici măcar o secundă de viaţa veşnică, întregul lor interes era viaţa veşnică pe care au trăit-o încă de aici. Am vorbit despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos spunea: ,,Aceasta este viaţa veşnică, ca să te cunoască pe tine, pe Dumnezeul Cel adevărat, şi Cel pe care l-ai trimis Iisus Hristos’’. Şi de aceea Sfinţii Părinţi au fost o continuă bucurie pentru că au avut harul în suflet, şi au trăit încă de aici, de acum, viaţa veşnică. Şi tot timpul au avut bucuria aceasta în suflet. Să nu ne întristăm pentru că trec zilele. Mergem la vecernie când se încheie ziua, şi în esenţă viaţa noastră înaintează spre mormânt cu o zi. Şi în timp ce lumina această naturală, firească, se încheie, noi mergem la vecernie şi cerem lumina lină a Sfintei Slave. Şi lucrul acesta ne dăruieşte o mare bucurie.
- A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu?
- Este imposibil ca cineva să-L cunoască pe Dumnezeu şi să nu-L iubească. Primul rod al cunoaşterii Lui Dumnezeu este dragostea de Dumnezeu. Ceea ce trăieşte cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu are simţământul că în primul rând Dumnezeu l-a iubit pe el, şi când ne uităm în spate la viaţa noastră trecută, ne luminează harul şi vedem de nenumărate ori că Dumnezeu a fost cu noi, în timp ce noi nu ne aminteam de fel de El...”.
(extrase din interviurile publicate in revista “Lumea monahilor“, nr. 31 si 33/2010)

S-ar putea sa iti placa si...

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...