Cuvânt la Invierea Domnului nostru Iisus Hristos

„Domnul a înviat cu adevărat” (Lc. 24, 34)

Invierea lui Iisus Hristos se dovedeşte prin minunile Apostolilor

Mulţi pun întrebarea: pentru ce Hristos nu S-a arătat iudeilor îndată după învierea Sa ? Dar aceasta este o întrebare de prisos şi nefolositoare. Dacă Hristos ar fi nădăjduit că ei prin aceasta s-ar fi întors la credinţă, negreşit El n-ar fi pregetat, după învierea Sa, a Se arăta tuturor.
Cum că ei n-ar fi crezut nici când El li S-ar fi arătat după învierea Sa, o dovedeşte învierea lui Lazăr. Acesta murise de patru zile, aşa că putea şi trecuse în putreziciune. Dar Hristos 1-a rechemat la viaţă înaintea ochilor iudeilor, si iarăşi i-a deşteptat; însă cu toate acestea, El n-a putut a-i aduce la credinţă; dimpotrivă, i-a făcut mai mari vrăjmaşi ai Săi. Căci ei au venit si voiau pentru aceasta a-L omorî. Dacă ei n-au crezut în El când a sculat din moarte pe un altul, nu s-ar fi înfuriat ei oare asupra Lui mai tare, când El li S-ar fi arătat iarăşi ca înviat ? Ei prin aceea negreşit nu s-ar fi îndreptat, ci necucernicia şi osânda lor ar fi sporit. Aşadar pentru ca El să-i scape de o tulburare de prisos, nu S-a arătat lor, ci numai ucenicilor Săi; căci El i-ar fi expus la o mai mare pedeapsă, dacă după răstignire S-ar mai fi arătat lor.
Aşadar, El S-a retras de la ochii lor, pentru ca să-i cruţe, dar S-a arătat lor prin minunile Apostolilor Săi. Era totuna ori să fi văzut pe Cel înviat, ori să fi auzit pe Petru grăind slăbănogului: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă” (F.A. 3, 6).
In adevăr, aceste minuni ale Apostolilor, săvârşite în numele lui Hristos, erau dovada cea mai puternică despre învierea Domnului, convingând despre învierea Sa mai mult decât arătarea Sa personală. Aceasta se adevereşte din următoarele: Hristos a înviat şi S-a arătat ucenicilor Săi, dar totuşi şi între aceştia s-a găsit unul, care nu voia să creadă în învierea Domnului, adică Toma. El dorea chiar ca, înainte de a crede, să pună degetul său pe semnele rănilor şi cu mâna sa să poată pipăi coasta Domnului. Acest ucenic petrecuse cu Domnul în curgere de trei ani, mâncase cu Domnul de-a pururea la o masă, văzuse cele mai mari semne şi minuni, auzise pe însuşi Domnul vorbind, iar şi acum, când el a văzut, pe Domnul înviat, nu voia să creadă, până ce mai întâi nu a văzut semnele cuielor şi rana cea pricinuită de suliţă! Spune-mi mie, în asemenea împrejurări ar fi crezut oare toată lumea, dacă ar fi văzut pe Cel înviat ? Cine ar putea cuteza să afirme aceasta ?
Dar noi putem încă şi din o altă împrejurare a dovedi că minunile Apostolilor ne conving despre învierea lui Hristos mai puternic decât privirea însuşi a înviatului. Când poporul a auzit cum a zis Petru către slăbănog: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă”, au crezut mai multe mii (F.A: 4, 4). Acel Apostol, Toma, a văzut pe Cel înviat, şi totuşi nu voia să creadă; dar aceşti vrăjmaşi ai lui Hristos au văzut minunea lui Petru, şi pentru ea au primit credinţa.
Aşadar, această minune a trebuit să-i fi convins despre înviere mai lămurit si mai puternic decât însăşi privirea. De aceea minunile şi semnele Apostolilor sunt dovada cea mai puternică despre învierea Domnului. De aceea zice El însuşi: „Adevăr, adevăr zic vouă, cel ce crede în. Mine va face aceleaşi, lucruri, pe care Eu le fac, ba încă şi mai mari va face” (In. 14,” 12). Căci fiindcă între acestea urmase răstignirea si mulţi prin aceea se scandalizaseră, de aceea acum era trebuinţă de minuni mai mari.
Dacă însă Hristos, după repausarea Sa, ar fi rămas întru mormânt, şi întru moarte, precum afirmă, iudeii, şi n-ar fi înviat, nici s-ar fi înălţat la cer, atunci nu numai că minuni mai mari nu s-ar fi putut face în numele Lui, dar nici una.
Luaţi aminte, că în cele zise se cuprinde dovada cea mai îndestulătoare a învierii lui Hristos. Repet încă o dată: Hristos, în cursul petrecerii Sale pe pământ, a săvârşit semne şi minuni, a sculat morţi, a vindecat leproşi, a alungat duhurile cele rele, după aceea a fost răstignit şi, după cum afirmă iudeii, nu a mai înviat.
Ce trebuie să răspundem noi acum iudeilor? Noi trebuie să le zicem: Dacă Hristos nu a înviat, cum pare după răstignirea Lui au putut să se facă în numele Lui încă mai mari minuni decât acelea pe care le-a făcut El însuşi? Niciodată n-a făcut cineva după moartea sa lucruri mai mari decât în viaţa sa; însă după moartea lui Hristos, numele Său a lucrat minuni care, după fel şi însuşire si în tot chipul au fost mai mari, căci niciodată în timpul vieţii Domnului umbra Sa n-a sculat morţi, dar umbra Apostolilor, prin puterea lui Hristos, a făcut aceasta de mai multe ori.
Şi iarăşi minunile după înviere au fost mai mari, căci la minunile cele de mai înainte era însuşi poruncitorul, iară după răstignirea Sa, chiar slugile Lui numai cu numele Lui au făcut minuni încă şi mai mari şi mai înalte, aşa că prin aceasta puterea Sa a strălucit şi mai tare şi mai slăvit. Căci aceea, că un altul numai prin chemarea numelui lui Hristos a făcut minuni, este mult mai mare decât când El singur ar fi săvârşit minunile. Vedeţi, iubiţilor, că minunile Apostolilor după învierea Domnului au fost mai mari decât minunile lui Iisus Hristos însuşi?
Nu este oare aceasta o îndestulătoare dovadă despre înviere? Căci precum am şi zis, mai adeverez o dată: dacă Hristos a murit şi nu a înviat iarăşi, atunci ar fi trebuit să înceteze şi minunile Lui; dar în fapt ele nu numai n-au încetat, ci au urmat încă şi mai mari şi mai slăvite, adică acele săvârşite prin Apostoli. Iară dacă Hristos nu-ar fi înviat, atunci nici Apostolii nu ar fi putut săvârşi în numele Lui astfel de minuni; căci era una şi aceeaşi putere a Domnului, care lucra minunile atât înainte, cât şi după răstignire, unele prin însuşi Domnul, altele prin Apostoli. Dar pentru ca dovada învierii să fie cu atât mai clară şi mai adevărată, de aceea a trebuit ca minunile cele de după înviere să fie mai presus decât cele dinainte.
Dar de unde ştim noi, întreabă cel necredincios, că Apostolii au săvârşit astfel de minuni în numele lui Iisus? Din Sfânta Scriptură, răspund eu. Dar tu nu voieşti a primi această dovadă şi tăgăduieşti că Apostolii au făcut minuni; atunci recunoşti tu într-înşii o putere a lui Dumnezeu încă mai mare, căci ei atunci fără minuni ar fi întors tot globul cel mare al pământului la cunostinţa dumnezeieştilor adevăruri, în adevăr, aceasta ar fi fost cea mai mare si mai extraordinară minune, ca nişte oameni săraci, neînsemnaţi, neînvăţaţi şi nevoiaşi, în număr numai de doisprezece, să facă următori ai lor, fără minuni, aşa de multe cetăţi şi popoare, aşa de numeroase provincii, principi şi domnitori, învăţaţi şi oratori, ba mai tot globul pământului!
Dar poate tu ai dori să vezi şi astăzi săvârsindu-se minuni ? Ei bine, eu îţi voi arăta nişte lucruri asemenea, ba încă şi mai mari decât cele de mai înainte, nu numai un înviat, nu numai un orb făcut să vadă, ci tot pământul, care s-a eliberat din întunericul amăgirii, îţi voi arăta nu numai un lepros care s-a curăţit, ci atâtea popoare întregi care s-au curăţit de lepra păcatului, prin baia renaşterii.
Ce minune mai mare doreşti, tu, omule, când vezi o schimbare atât de mare şi aşa de repede urmată ? Voieşti tu să ştii cum a făcut Hristos tot globul pământului să vadă ? Iată: mai înainte oamenii priveau lemnul nu ca lemn şi piatra nu ca piatră; ei numeau dumnezei aceste lucruri fără de viaţă, dar credinţa i-a învăţat cine este Dumnezeu; căci numai prin credinţă poate fi pricepută această fiinţă veşnică şi fericită.
Voieşti tu să mai ai încă o dovadă despre înviere ? Prefacerea cea mare, care s-a săvârşit în duhurile Apostolilor după înviere; această prefacere este o dovadă pentru învierea Domnului, încă mai mare decât faptele cele minunate ale Apostolilor. Este îndeobşte constatat că chiar omul care în cursul vieţii sale a fost iubit, după moartea sa adeseori nu se mai pomeneşte. Dar dacă cineva nu a fost cu destulă inimă bună către un om în viaţă, şi încă 1-a şi părăsit, cu atât mai sigur îl va uita după moarte. De acolo vine că nu este nimeni care în curgerea vieţii părăsind pe prietenul sau pe învăţătorul său, după moartea lui să-1 prefere la orice alta şi să-1 pună mai presus de toate, şi mai cu seamă când ar vedea că din această dedare şi din această râvnă a sa ar ridica asupră-şi mii de primejdii. Dar vezi că , aceea ce aiurea niciodată nu se face, s-a făcut la Hristos şi la Apostoli. Ei, pe cand El încă trăia, s-au lepădat de El şi L-au părăsit, la prinderea Lui ei au fugit şi s-au depărtat, iar acum, după ce El a suferit nenumărate batjocuri şi defăimări, ba chiar şi moartea pe cruce, acum ei îl preţuiesc şi-L înalţă mai presus de toate, încât pentru mărturisirea numelui Lui ei cu bucurie jertfesc însăşi viaţa lor.
Însă, dacă Hristos după moartea Sa nu ar fi înviat, cum ar fi fost cu putinţă ca aceia, care în timpul vieţuirii Lui fugiseră de primejdie, acum, după moartea Lui, de la sine să se arunce în primejdii nenumărate ? Toţi odinioară fugiseră, iar Petru se lepădase de Domnul de trei ori, chiar cu jurământ. Şi acest ucenic, care în timpul vieţuirii lui Hristos se temea de o biată slujnică, încât de trei ori se lepădase de Domnul său, la urmă chiar prin jurământ, acum, după învierea Domnului, aşa de neobişnuit s-a schimbat, încât el nu se înspăimântă nici de toată lumea, ci public, în mijlocul a tot poporul, predica, despre Cel răstignit şi îngropat, că a înviat a treia, zi din morţi şi S-a înălţat la cer.
Aceasta o face el acum fără de nici o frică şi această schimbare a sa ne dovedeşte nouă, în faptă, că într-adevărat el a văzut pe Cel înviat. De unde a dobândit Petru această bărbăţie ? De unde decât de acolo că el era deplin convins despre învierea lui Hristos ? Că el L-a văzut, a vorbit cu El şi L-a auzit vorbind de cele viitoare, de aceea înfruntă el acum toate ostenelile; ştiind că este vorba despre un Mântuitor viu, a dobândit acum un curaj mai mare şi o putere mai tare, încât chiar a si murit pentru Hristos, şi de voia sa a lăsat a se răstigni cu capul întors spre pământ. Aşadar, când tu vezi că, după moartea lui Hristos, încă mai mari minuni se fac în numele Lui decât mai înainte şi că ucenicii Lui acum îi sunt mult mai devotaţi decât înainte, că ei acum îndeobşte vădesc o mai mare siguranţă şi în toate ocaziile se arată o schimbare atât de măreaţă si aşa de admirabilă, fă singur încheierea din aceste fapte şi întâmplări, că prin moartea lui Hristos n-a fost totul isprăvit, că mai vârtos El a înviat, trăieşte, si că El, Cel răstignit, pururea rămâne Dumnezeu cel viu şi nemuritor.
Căci dacă El n-ar fi înviat, ucenicii lui n-ar fi putut, după moartea Sa, să facă minuni încă mai mari decât înainte. Cândva îl părăsiseră chiar Apostolii Lui, iar acum toată lumea aleargă la El, nu numai Petru, ci mii şi mii de alţii, care au vieţuit mai târziu şi nu au văzut ei înşişi pe Cel înviat, şi-au dat viaţa lor pentru Dânsul, au fost decapitaţi şi au suferit nenumărate patimi, spre a rămâne statornici în mărturisirea credinţei lor întru Dânsul şi a putea muri întru ea.
Dar cum putea Acela, care după socotinţa ta, o, necredinciosule, a rămas în mormânt şi nu a mai înviat, cum putea acest mort a Se arăta aşa de tare şi aşa de puternic în următorii Săi, îndemnându-i să-L adore, şi mai bucuroşi a suferi şi a răbda toate decât a lăsa credinţa întru El ? Vezi tu cum toate acestea dovedesc nesmintit învierea Lui ? Minunile, care după moartea Lui s-au săvârşit şi încă şi astăzi se săvârşesc, dăruirea cea mare a ucenicilor, pe care au arătat-o ei atunci şi pe care o arată şi astăzi, primejdiile cărora s-au supus credincioşii, toate acestea sunt dovezi despre învierea Domnului.
De aceea, iubiţilor, să nu încetăm niciodată a lăuda şi a proslăvi pe Cel înviat, ca să putem să ajungem la bunătăţile cele veşnice şi negrăite, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu de-viaţă-făcătorul Duh se cuvine cinstea şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

din “Omilii la Postul Mare” ale sfantului Ioan Gura de Aur

Familia in vremea postului - Conferinta tinuta de Parintele Nicolae Tanase;

Familia in vremea postului pe video.crestinortodox.ro

FLORIILE

Faima învierii lui Lazăr străbătuse toată Iudeia şi o aflaseră toţi pelerinii care veniseră în Ierusalim şi împrejurimi, pentru praznicul iudeilor, al Paştilor. Toţi voiau să vadă pe Iisus şi pe Lazăr.Deci când toţi cei simpli fericeau pe Iisus, cărturarii şi fariseii se umpleau de venin, vrând să-L omoare şi pe Iisus şi pe Lazăr.Momentele acestea le-a ales Iisus începătură a pătimirii Sale.Cei simpli şi curaţi, aflând că Iisus vrea să vie în Ierusalim s-au hotărât să-L primească deosebit de până acum.Iisus le-a preţuit dragostea. Şi-a împrumutat un asin - că era sărac. (In tot răsăritul asinul are cinstea pe care o are la noi oaia.)
Aceasta e intrarea triumfală în Ierusalim.Toată gloata aceasta, noroadele, aveau o bucurie ca niciodată. Numai fariseii nu se bucurau, ci bucuria tuturora le învenina şi mai rău inima.Nici Iisus nu se bucura, dar cinstea bucuria pe care o vedea. Toţi care-L cunoşteau în Ierusalim ieşiseră întru întâmpinarea Lui. în Ierusalim rămăseseră numai cei ce nu-L cunoşteau. Aceştia îl primesc rece şi cu suspiciuni.
Dar şi Iisus i-a provocat.A mers la Templu şi 1-a găsit prefăcut de slujitorii lui în „peşteră de tâlhari". „Tâlharii"negustoreau suferinţele şi păcatele poporului. Compromiteau şi pe Dumnezeu şi suferinţa. Mai marii şi mai micii Templului „tâlhăreau" poporul obidit speculându-i suferinţele în numele lui Iehova. Zarafii
făceau bursă neagră. Aceştia erau slujitorii lui Mamona. Parcă acuma erau anume toţi adunaţi în ziua aceea la Templul din Ierusalim.La toţi aceştia Iisus a luat biciul.
E şi o minune în această sfântă mânie; mulţimea zarafilor, a negustorilor de porumbei - găinari geambaşi de miei şi boi, toţi, fară deosebire, fug în dezordine, înfiicaţi de-un Om.Conştiinţa lor pătată nu le da nici o rezistenţă.
Gestul lui Iisus a înfuriat pe mai marele Templului, pe bătrâni, cărturari şi farisei, care s-au sfătuit: „Cu orice preţ trebuie să-L ucidem fiindcă mulţimea se ia după El". Când aceştia se sfătuiau să-L ucidă, orbii şi şchiopii se apropiau de El în Templu şi i-a vindecat. Iar copiii -copiii crescuţi de Templu, au venit cu ramuri în mâini, cântându-I „Osana, Fiul lui David !"Acesta-i faptul impresionant, că singuri copiii, orbii şi şchiopii şi ucenicii Săi L-au primit pe Iisus în Templu, cu credinţă şi cu dragoste.Auzind copiii, iarăşi s-au înfuriat iudeii.
„- Spune-le să tacă !"
„- N-aţi citit în Profeţi: «Am pus laudele în gura pruncilor şi a celor ce sug» ?"
Cu acestea Iisus a părăsit Ierusalimul.Cu ziua aceasta încep patimile Domnului.
In tot entuziasmul general Iisus tăcea, dacă nu chiar plângea.Poporul acesta, care-L primea cu aclamaţii de împărat, peste trei zile va fi cumpărat de farisei
pe nimic să strige lui Pilat: „Răstigneşte-L !!!"Poporul, laş şi fricos, nu pricepe preţul iubirii şi o dă răstignirii.Intrarea lui Iisus în sufletul nostru, să nu fie ca acea intrare în Ierusalim. Templul conştiinţei noastre să nu fie o peşteră de tâlhari, că atunci sigur şi noi vom vocifera în curtea lui Pilat:„Răstigneşte-L !!! Slobozeşte-ne pe Baraba!"De aceea ne-am curăţit Ierusalimul şi Templul din Ierusalim: conştiinţa, facându-ne iarăşi copii, singurii care L-au primit în Templu.Copilăria: singura noastră vârstă care primeşte pe Iisus.Deci, copiii mei, care primiţi astăzi pe Iisus în sfânta împărtăşanie, rămâneţi întru dragostea mea, care e dragostea lui Iisus.
Prislop, 17.IV.49.Parintele Arsenie Boca "Cuvinte vii"

Parintele Arsenie Boca-Cuvant in Postul Mare

A Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca


Prea fericitul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, ne asigură de adevărul celor scrise chiar de el;
„iară dacă unii nu vor crede, Dumnezeu să le fie milostiv, că aceia se uită numai la slăbiciunea firii omeneşti", pierzând din vedere puterea lui Dumnezeu.
Awa Zosima, bărbat îmbunătăţit, dintr-o mănăstire din Palestina e ispitit de gândul desăvârşirii,
la care se credea a fi ajuns. Deci voia să ştie dacă se mai află oarecine pe pământ să-1 întreacă ?
Cineva îl îndreaptă la o mănăstire lângă Iordan.
Acolo se potrivi obiceiului călugărilor, care în postul mare aveau o petrecere prin pustie,
împrăştiaţi. Zosima intră în adâncul pustiei, cale de 20 de zile de mers.
Vede pe cineva, mergând, mai mult ca o nălucă, cu părul alb, cu înfăţişarea arsă de soare. Fuge
Zosima după arătare. Arătarea îl opreşte, spunându-i pe nume: „Părinte Zosima, dă-mi o haină să mă acopăr, că-s femeie". I-a spus că-i şi preot. Mult s-au târguit, din smerenie, pentru blagoslovenie, care să o dea. Femeia se ruga în aer. Zosima a avut gând de sminteală, că-i duh rău, care se preface că se roagă. Femeia i 1-a descoperit şi 1-a rugat s-o creadă că-i femeie păcătoasă, dar întărită cu sf. Botez. Awa Zosima o leagă cu jurământ să-şi spună viaţa.
O viaţă începută greşit... Egipteancă de neam, fugită de la părinţi de la 12 ani, petrecând în
Alexandria, pentru destrăbălări publice cu toţi derbedeii vieţii... Aşa a petrecut 17 ani... „Dar nu luam bani; aveam numai poftă nesăţioasă şi o dorinţă neînfrânată de-a mă tăvăli în noroi. Acesta socoteam că e scopul vieţii!" Norod de bărbaţi libieni... se duceau la Ierusalim la praznicul, atunci instituit, al înălţării sf. Cruci. între ei a făcut câţiva destrăbălaţi pe drum.
II.
La Ierusalim n-a putut intra nicidecum în Biserică. Ceilalţi intrau fară nici o împiedecare; ea nu
putea. O putere o oprea. Şi-a dat seama în curtea Bisericii că noroiul faptelor ei n-o lasă. Vede o icoană a Maicii Domnului. Se făgăduieşte să-şi schimbe
viaţa. Atunci a intrat neîmpiedecată, învrednicindu-se de vederea sfintei
Cruci.
-„Treci Iordanul şi bună odihnă vei afla !" I-a spus un glas. Un om îi dă trei monede cu care
cumpără trei pâini.
-Care-i calea la Iordan ? (Ultimele vorbe cu oamenii); călătoria.
III.
17 ani de lupte cumplite cu gândurile curviei, ca şi cu nişte fiare sălbatice. Dorinţe de carne,
vin, desfătări, cântece drăceşti, etc. Alerga cu mintea la icoana pe care o văzuse. O lumină sfârşea lupta. Suferinţa frigului şi a arşiţei. In convorbire strecura şi citate din Scriptură, - mirând pe Zosima. L-a legat să nu spună nimănui nimic.
- „La anul să vii, dar nu după rânduiala mănăstirii, ci în ziua Cinei celei de Taină,
aducând Sfânta împărtăşanie. Stai cu Ea pe ţărmul Iordanului. Eu voi veni să mă împărtăşesc. O
doresc cu dragoste nestăpânită." Zosima se mâhnea de lungimea anului.
Un potir mic cu Sfânta împărtăşanie. O aşteptare cu pocăinţă. Femeia vine, în sfârşit, însemnând Iordanul cu sfânta cruce, şi-1 trece. Impărtăşirea. Trecerea Iordanului iarăşi în pustie.
Peste un an iarăşi plecarea călugărilor în pustie. Zosima se ruga s-o regăsească. A găsit-o moartă, cu o însemnare scrisă pe pământ:„Ingroapă,Părinte Zosima, în acest loc, trupul smeritei Măria. Dă ţărâna ţărânei. Roagă-te mereu către Domnul pentru mine. M-am săvârşit în luna lui aprilie, după romani, chiar în noaptea patimii mântuitoare, după împărtăşirea Cinei celei de Taină şi dumnezeieşti". Scrisoarea n-o ştersese vântul, deşi trecuse un an peste ea. Zosima a aflat şi numele cuvioasei. A aflat că îndată după împărtăşire, într-o noapte, a săvârşit calea obişnuită de 20 de zile; ea a facut-o într-un ceas. Un leu i-a venit Awei în ajutor, săpând groapa cuvioasei.
IV.
Deci e cu putinţă corectarea unei vieţi greşite. Vârsta nepriceperii pune păcatul ca sens al vieţii sale. Dumnezeu te aduce la cale, la sens. Este o cumpănă de ispăşire a relelor: 17 ani de pofte păcătoase, căutate cu nesaţ, aduc – pentru cine vrea să se mântuiască - 17 ani de lupte chinuitoare cu stăvilirea lor. Sfânt să fii - şi încă dintre cei întocmai cu Apostolii - şi nu pleci din lumea aceasta fară să te spovedeşti curat, şi nu pleci fară sfintele Taine. Iată o femeie, care a smerit pe Awa Zosima. Şi iată un model de încurajare pentru orice inimă zdrobită de păcat sau cu cârma vieţii ruptă şi fară Sensul vieţii. Lipeşte-te de Dumnezeu, de Maica Preacurata şi viaţa ta se va umple de sens.
Prislop 10.IV.49.
Parintele Arsenie Boca “Cuvinte vii”

Sfantul Nicolae Velimirovici

A patra saptama din Postul Mare

„Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii,furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sânt care spurcă pre om.” /Mat. 15:19/
1. Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus Evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.
2. Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: Din prisosinţa inimii grăieşte gura. /Mat. 12:34/ Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sânt în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se află în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.
3. Adâncă e inima omului, zis-a prorocul. O,Doamne, cât de adâncă e inima omului! În inima omului totul se poate cuprinde, dar numai Tu,Dumnezeul nostru, o poţi cuprinde. Şi curăţia îngerilor şi necurăţia iadului îşi poate găsi locul în inima omului. Barometrul inimii omului are însemnate toate gradaţiile, de la talpa iadului până în tăria cerurilor.
4. De aceea s’a zis: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.Izvorăşte viaţă dacă o păzeşti; iar, de nu o vei păzi, va izvorî toată urâciunea.
5. Şi una, şi alta. Aşadar, păzeşte şi păstrează izvorul vieţii din tine, ca să nu se tulbure. Tu eşti botezat, şi botezul e mare lucru. Eşti îmbăiat în apă şi în duh. Fiul lui Dumnezeu s’a pogorât şi te-a îmbăiat, precum o maică îşi îmbăiază pruncul murdar. El a curăţit inima ta şi a făcut-o izvor al vieţii. Şi tu, ce faci? Oare nu eşti fără de minte când păcătuieşti? Oare prin păcat nu preschimbi izvorul vieţii într’un izvor al morţii?
6. O, Dumnezeul nostru, Cel ce pretutindenea eşti,cât de bine este pentru om a-şi preda inima în mâinile Tale decât a o călăuzi cu propriile mâini! Cu adevărat primejdios lucru este pentru om a-şi călăuzi inima cu muritoare mâini! Tu, Doamne, dintotdeauna ai ştiut asta. Iar Tu, îndată ce i-ai dăruit omului inima– această nemărginită şi tainică minune! – părinteşte l-ai sfătuit: Fiule, dă-mi inima ta! Adică, întoarce dar din darul Meu, pentru a nu-l pierde.
7. Mulţi vorbesc despre voia slobodă a omului. Sânt oameni slobozi întru bine, iar alţii slobozi întru rău.Slobod întru bine este cel ce îşi predă libertatea celui mai slobod, adică Celui ce este cel mai slobod, ca să o folosească spre bine. Slobod întru rău este cel ce vrea să folosească singur libertatea sa, şi atunci, fără să bage de seamă, o predă Tiranului, celui ce este cel mai lipsit de libertate.
8. Oare nu ai văzut vreun copil căruia maica i-a dat cuţitul să taie pâine, şi copilul ţine cuţitul, iar mama ţine cuţitul copilului? Aşa, de fapt, mama e cea care taie cu cuţitul, chiar dacă copilului i se pare altminteri.Dacă copilul împinge mâna mamei, atunci nu va tăia pâinea, ci se va tăia pe sine. Oare nu este aceasta chipul libertăţii omeneşti? Oare nu este pildă despre cei slobozi întru bine şi cei slobozi întru rău? 16 9. O, cel ce eşti slobod întru cele bune, foloseşte-ţi libertatea dăruită pentru a da inima ta Domnului spre călăuzire. Va rămâne a ta şi o vei purta în sine,iar El o va călăuzi.
10. În această a patra săptămână a Postului Mare, aduţi aminte de înfricoşatele, dar adevăratele cuvinte al Mântuitorului tău despre inima care nu o călăuzeşte Dumnezeu şi de toate cele ce se ies din această inimă.Aminteşte-ţi şi înfricoşează-te amintindu-ţi.
11. Lasă-te întru totul lui Dumnezeu şi spune-i în rugăciune: Tată, în mâinile Tale îmi predau inima.Fă din inima mea ce ştii, ca din ea să iasă gândurile bune, şi viaţa, şi credincioşia în căsătorie, şi sfânta dragoste, şi cinstirea avuţiei străine, şi mărturisirea cea dreaptă, şi slăvirea şi lăudarea sfântului Tău nume. Amin.(sursa:Inima in marele post)

Cuvânt în Duminica Închinării Sfintei Cruci

Unde să căutăm mângâiere de necazuri?

Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu (Is. 40, 1). Aceste cuvinte ale străvechiului
proroc Isaia sunt îndreptate în primul rând către noi, păstorii, fiindcă pe umerii noştri stă nu numai datoria de a vă învăţa, de a vă arăta calea lui Hristos, ci şi de a vă mângâia, de a vă arăta dragoste şi grijă din adâncul inimii. Şi eu vă iubesc pe voi, turma dată mie de Dumnezeu, ca pe oamenii cei mai apropiaţi mie. Şi oare eu nu ştiu ce multe necazuri şi lacrimi aveţi voi? Oare nu sunt dator să vă mângâi? Şi mă voi strădui s-o fac în marea zi de astăzi a închinării Crucii lui Hristos.
Când vă învăţăm calea lui Hristos, totdeauna vă îndemnăm să vă amintiţi spusele Lui
despre faptul că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce în împărăţia lui Dumnezeu(Mt. 7, 14), că necazurile sunt partea tuturor creştinilor. Veţi întreba: „Dar ce, numai creştinii au necazuri? Nu îndură necazuri, nenorociri şi amărăciuni şi oamenii acestei lumi? Nu varsă lacrimi şi cei ce leapădă calea lui Hristos ?”
Bineînţeles, de necazuri nu scapă nici aceştia, dar este mare deosebire între preţul pe care îl au înaintea lui Dumnezeu necazurile şi lacrimile noastre şi preţul pe care îl au înaintea Lui necazurile şi lacrimile celor care trăiesc fără Dumnezeu.
Ei îşi rabdă necazurile nu de bunăvoie, ci numai fiindcă nu pot scăpa deloc de ele;
adeseori blesteamă şi cârtesc, în timp ce noi, creştinii, suntem datori să ne ducem necazurile cu totul altfel - pentru numele lui Hristos, cu mare supunere faţă de voia lui Dumnezeu,mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă: şi pentru bucurii, şi pentru greutăţi, şi pentru amărăciuni, şi pentru toate nefericirile. Noi ne ducem necazurile de bunăvoie, căci dacă ne-am lepăda de Hristos am scăpa de cele mai multe necazuri - dar întrucât nu ne lepădăm, pentru pătimirile noastre Dumnezeu ne dă binecuvântare.Oamenii lumeşti se străduie din răsputeri să scape de necazuri: ei îşi îneacă amarul în vin şi vodcă, se ameţesc cu tutun şi chiar cu droguri, căutând mângâiere; negăsind-o, se străduie să uite de necazuri: caută distracţii, petrec, dansează, merg în ospeţie şi flecăresc.Asta nu trebuie să se întâmple cu creştinii, fiindcă ei sunt datori să nu înăbuşe glasul conştiinţei, ci, dimpotrivă, să îl asculte cu luare-aminte.Oamenii aflaţi pe o treaptă duhovnicească mai înaltă caută uitarea de necazuri în prietenie, în muncă. Lucrul cel mai mare în care află ei uşurare este dragostea: dragostea dintre soţi, dragostea părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi, dragostea faţă de oamenii care merită dragoste. Orice dragoste este binecuvântată: aceasta însă este forma de început, cea mai joasă a dragostei, fiindcă de la ea, pe calea exersării în ea, trebuie să ne înălţăm la dragostea, mult mai înaltă, faţă de toţi oamenii, faţă de toţi cei nefericiţi, faţă de toţi cei care suferă. De la ea trebuie să ne înălţăm până la cea de-a treia treaptă a dragostei: până la dragostea dumnezeiască, până la dragostea de însuşi Dumnezeu.Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mângâiere în necazuri? Despre aceasta Sfântul Proroc David spune: Numai în Dumnezeu se linişteşte sufletul meu (Ps. 61, 1). Fericiţi cei ce află mângâiere adâncă în rugăciunea fierbinte, care din inimă ţâşneşte, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu.Aşa au fost drepţii Vechiului Testament - însă nouă, creştinilor, Domnul ne-a dăruit cea mai adâncă şi mai înaltă mângâiere: a privi la Crucea lui Hristos şi a ne închina ei.Îl vedeţi pe Fiul lui Dumnezeu, Cel de-al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, Cel mai sfânt decât toţi sfinţii, Marele Drept, Binefăcătorul neamului omenesc, cum n-a mai cunoscut şi nu va mai cunoaşte vreodată lumea? Îl vedeţi ţintuit de Cruce cu piroane din fier? Cât de greu pătimeşte Cel Care cu un singur semn al mâinii Sale, cu un singur cuvânt al Său poruncea valurilor şi vânturilor să se potolească; Cel Ce de-a lungul scurtei Sale vieţi pământeşti a făcut minuni uluitoare din dragoste şi milă faţă de oameni; Cel Ce vindeca toate bolile, Care deschidea ochii orbilor, Care îi ridica din pat pe cei paralizaţi, Care sătura cu câteva pâini mii de oameni, Care învia morţii; Cel mai mare Binefăcător al lumii, Mântuitorul ei! De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti,dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti. Pe Cruce, Răscumpărătorul lumii este sfâşiat pentru păcatele noastre... Această Neasemuită Jertfă şi nemărginită
milostivire pune în umbră toate necazurile noastre, oricât de multe ar fi ele, oricât de grele ar fi ele.
Doar pătrunzându-vă de aceste gânduri şi simţăminte, privind la Crucea lui Hristos,
veţi primi singura mângâiere adevărată. Nu sunt alte mângâieri asemenea ei - şi la ce ne-ar face trebuinţă ele dacă ne este dată Crucea, pe care putem nu numai s-o privim, ci şi s-o sărutăm?! Şi oare nu ne adăpăm cu nesfârşită nădejde şi putere din acest izvor? Plină de mângâiere sunt şi Dumnezeieştile Scripturi, care istorisesc pătimirea pe Cruce a lui Hristos. În orice necaz să ne întoarcem totdeauna luarea-aminte spre Sfintele Scripturi şi spre Crucea lui Hristos.
Adânciţi-vă în spusele apostolului Pavel: Bine este cuvântat Dumnezeu şi Tatăl
Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel Ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem mângâia şi noi pe cei care se află în tot necazul prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu (2 Cor. l, 3-4).
Mărturisesc din toată inima adevărul acestor spuse - mărturisesc din proprie experienţă, fiindcă Domnul m-a mângâiat în marele meu necaz. Pe măsură ce se înmulţesc necazurile, se înmulţeşte şi mângâierea lui Hristos.
În această zi sfântă este scoasă spre închinare Crucea lui Hristos şi îi atrage pe toţi la sine, adică la Cel Ce a fost răstignit pe Cruce. Cu mare bucurie vedem cât de mulţi oameni năzuiesc să vadă Crucea înălţându-se şi să audă cântarea: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne”.
Dar ce putere ne atrage? De ce-i aşa de multă lume în biserică? Ne atrage puterea nevăzută a lui Dumnezeu, ce mângâie şi încălzeşte inimile noastre. Dumnezeu însuşi să îndrepteze inimile voastre întru dragostea lui Dumnezeu şi întru răbdarea lui Hristos. Amin.
sursa La portile postului mare Sf Luca al Crimeei