marți, 4 mai 2010

BOGATUL ŞI SĂRACUL Pr.Arsenie Boca


Prin pilda bogatului anonim şi a săracului anumit, Lazăr, Revelaţia aruncă lumini decisive
asupra soartei omului pe pământ, pe planul lumii, precum şi asupra urmărilor, cu necesitate, pe planul veşniciei.
Deocamdată desprindem câteva probleme:
I. Situaţia în lumea aceasta:
1. Slava şi mizeria existând deodată, într-un conflict surd: una în uşa celeilalte. - 2. Slăvitul
bogăţiei e anonim; săracul e numit cu numele, e Lazăr; - Lazării lumii la porţile bogaţilor ! - 3. Bogaţii nu înţeleg nimic; înţelegerea lor nu se întinde nici până la porţile casei. - 4. Câinii înţeleg mai mult; „inima de câine" au dat-o bogatului, iar ei se milostivesc şi ling bubele săracului.
II. Vine moartea. Moartea e un factor „neprevăzut" (!), care nu simplifică nicidecum, ci
complică toate problemele. Moartea, în primul moment al ei, pune capăt la o stare de lucruri: coseşte şi slava deşartă şi mizeria neînţeleasă. Cu moartea se termină timpul, gâlceava istoriei, dar începe veşnicia. Năpasta morţii e: că pe bogat îl trimite în văpaie veşnică şi pe Lazăr în fericire veşnică. Dar e o acuză nedreaptă pe socoteala morţii: nu ea face deosebirea, nu moartea dă sentinţa. Omul trece prin moarte ca printr-o poartă. Dar dincolo de poartă are întinsă înainte, aşteptându-
1, veşnicia în care a trăit vremelnicia.
Bogăţia 1-a făcut pe bogat egoist, materialist, nemilostiv, încolăcit de plăceri; nu s-a dezvoltat
sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi. Pe Lazăr, bubele şi sărăcia l-au desfăcut din înlănţuirea cu viaţa. El răbda în nădejdea că nu va fi tot aşa, în nădejdea unei dreptăţi a lui Dumnezeu. Nu s-a înşelat în credinţa sa. Toată suferinţa şi meditaţia sa, meditaţie simplificată desigur, dar existenţială foarte sigur, au realizat din Lazăr un cetăţean spiritual al Cerului.
Nici bogăţia în sine, precum nici sărăcia în sine, n-au calitatea de a te osândi sau ferici pe
planul veşniciei. Atitudinea sufletului faţă de ele e aceea care determină veşniciile. Pot fi bogaţi care se mântuiesc şi pot fi săraci care se osândesc. Unul a lăsat să i se scrie pe piatra mormântului: „Ce-am dat, am câştigat; ce n-am dat, am pierdut!"
Dincolo de cele văzute, în fondul lor, al răsfrângerii lor în suflet, e Raiul şi Iadul: două
posibilităţi ale libertăţii tale, două eternităţi paralele, aici stându-ţi amândouă la îndemână, dar dincolo cu o prăpastie de netrecut între ele.
Unul din chinurile iadului e şi acesta: că văd fericirea drepţilor. Văd, pricep, înţeleg tot ceea ce
erau îmbiaţi să vadă, să priceapă, să cunoască şi să trăiască încă de pe când erau pământeni - şi n-au vrut. îşi aduc aminte de oameni, de alţi oameni, de Lazări, - ceea ce nu făceau pe pământ. Nu mai discută dacă este sau nu este Dumnezeu. Acum I se roagă, dar e târziu. Când bogatul era pe pământ râdea de nădejdea dreptului şi de rugăciunea lui; acum râd dracii de rugăciunea sa.
Cea mai sfâşietoare rugăciune e aceasta: de-a trimite Dumnezeu, de pe ceea lume pe asta, pe
Lazăr să le spună la cei cinci fraţi ai săi (Sfântul Maxim Mărturisitorul ar zice: cele cinci simţuri): cum stau lucrurile după moarte, ca să nu vie şi ei în acest loc de muncă.
Rugăciune, altfel motivată în sine, dar refuzată de Avraam, zicând că au Legea şi au Revelaţia !
Iată motivarea divină a refuzului: îi cunosc: „Dacă nu ascultă de Moise şi de Profeţi (Legea şi
Revelaţia) chiar de va şi învia cineva din morţi, tot nu vor crede".De fapt aşa a şi fost: Iisus a înviat din morţi, şi, din vremi în vremi a împlinit Dumnezeu, în diferite forme, această rugăciune biblică din adânc de genune, dar cei necredincioşi tot ca ei au rămas: încremeniţi în absoluta nepăsare. Iată aceasta e o mare primejdie: o primejdie infinită, din cauza unui timp pierdut.
II
Umblând, am băgat de seamă că aproape la toate porţile bogaţilor a pus Dumnezeu câte un
Lazăr. Multora li l-am arătat şi le-am atras aminte de rostul lui.
Bubele lui Lazăr şi toată mizeria lui cutremură, fireşte; dar fiori de groază ne cuprind când, sub
strălucirea trupească a bogatului, vedem ascunsă neagra mizerie a unui suflet fară nici o virtute, un om decăzut tuturor păcatelor, tuturor bubelor spurcăciunii, pe care nu i le lingeau nici câinii. Pe acestea I le gâdilau doar dracii. înmormântarea încă a fost deosebită.
A bogatului: cu surle şi prieteni, plâns de toţi. Lazăr: dus de aprozii oraşului, ca o mortăciune.
Pe unul îl aşteptau dracii. Pe Lazăr, îngerii.Două destine deosebite, ca de la Cer la Iad. Justiţia divină e oare nedreaptă ? - Nu. Scrie despre ea că:, Judecata e fară milă celor ce n-au făcut
milă !" Prin urmare e cu dreptate: singur te-ai scos dinîmpărăţia milei, neavând grijă să intri, în vremea sortită pentru aceasta pe pământ. Şi mai scrie: „Mila şi Adevărul ajung înaintea Ta". Prin urmare iubirea şi cunoaşterea Adevărului, împlinirea iubirii şi mărturisirea Adevărului sunt cele ce ne cresc făptura noastră până la măsura de persoane ale împărăţiei. - Şi: „Dumnezeu e Adevărul" şi „Dumnezeu este iubire"...*A murit un pustnic, mâncat de fiare.
A murit şi un bogat, tiran, şi a fost îngropat cu cinste. Un călugăr, văzând acestea, s-a întrebat întru sine pentru această deosebire, pe care a îngăduito Dumnezeu, şi n-o putea pricepe. Deci rugându-se el mult şi postind, i-a descoperit Dumnezeu taina: Pustnicul, ca om pământean, mai avea un păcat. Pentru curăţirea lui s-a dat trupul său la fiare.Bogatul făcuse şi el un singur bine, şi i s-a răsplătit lui cu cinstea înmormântării... O femeie rea se chinuia în muncile fără de sfârşit ale iadului. Blestemând pe Dumnezeu zise şi aceasta: Dumnezeu e nedrept: numai eu n-am făcut nici un bine, Doamne ? Auzind Dumnezeu aceasta trimite un înger să-i cerceteze faptele în văzul ei. Şi a găsit îngerul că femeia aruncase cu o ceapă după un sărac. Săracul a luat-o şi a mulţumit lui Dumnezeu de ea. „Deci am făcut nedreptate femeii" zise dreptul Dumnezeu. „Du-te, atârnă-i ceapa deasupra ei şi se va agăţa de rădăcinile ei şi aşa adu-o în Rai!" Şi îngerul facu aşa. Dar de mâinile şi picioarele femeii se mai agăţară mulţime de deznădăjduiţi, iar de aceştia alţii şi iarăşi alţii, îngerul urca spre Cer un ciorchine imens de chinuiţi. În lumina îngerului i-a văzut femeia pe ceilalţi şi a început să strige la ei, să-i blesteme, zicând că numai pe ea a chemat-o Dumnezeu, nu şi pe ei, şi le făcea vânt cu picioarele, descotorosindu-se de ei. Valurivaluri de oameni cădeau iarăşi în întunerec şi chin. Dar pe măsură ce cădeau oamenii, zvârliţi de răutatea femeii, îngerul urca spre Cer din ce în ce mai greu. Când n-a mai rămas agăţat decât unul singur de mâna femeii, ea îşi desfăcu mâna de pe rădăcină să se descotorosească şi de acesta, dar, pe când acela cădea iarăşi în genuni, i se rupse rădăcina de ceapă de care se ţinuse numai cu o mână şi căzu şi ea iarăşi în adânc.
Pildele acestea, descojite de descrierea pământească, care nu merg pentru celălalt tărâm al
existenţei, au tâlcul lor. Nu-i destul să faci fapte bune: trebuie să te faci tu însuţi bun. Numai fapta bună, săvârşită adesea, te îmbunătăţeşte. Faptele bune, pe lângă rostul real ce-1 au de-a ajuta pe Lazării lumii, mai au şi rostul ca să-ţi facă ţie bunătatea, milostivirea, iubirea: a doua natură. Şi îşi împlinesc rostul acesta, al doilea, cu atât mai degrabă, cu cât nu se urmăreşte acesta. E bine a face binele ca pe-un lucru de la sine înţeles, simplu şi firesc, cum răsare soarele.
Cu o ceapă zvârlită după un sărac, n-ai făcut bunătatea a doua ta natură. Dar nu e vorba de a
doua natură, e vorba de revenirea la natura noastră primară, natura noastră de obârşie, la care ne
readuce Iisus.
Dumnezeu a făcut totul din partea Sa. Mai urmează partea din partea noastră.
Deciziile acestea sau nepăsarea de ele, hotărăsc simplu şi decisiv de veşnicia noastră.
Mai hotărâtor nu se poate vorbi!
Prislop. Duminecă XXII
23.X.49 Luca 16,19-31
sursa:"Cuvinte Vii"

S-ar putea sa iti placa si...

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...