joi, 26 august 2010

Sf. Nicolae Velimirovici: CUGETĂRI DUREROASE ASUPRA CĂDERII UNUI POPOR ORTODOX


Ne-am lepădat de Hristos, de aceea ne-a lepădat Hristos
“În Sfânta Scriptură se află înscrise şi aceste cuvinte ale Domnului, pline de mustrări pentru poporul Israiliitean: Două şi rele a făcut norodul meu: m-au părăsit pre mine, izvorul apei vieţii şi şi-au săpat luişi fântâni surpate, carile nu vor putea ţinea apă. (Ier.2:13)
Sfânta Scriptură este fără de greşeală. Ea este rânduiala Cosmosului, lăsată de Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se lămureşte rostul fiecărui om şi fiecărui neam. Tot cuvântul dumnezeiesc din această sfântă Carte a Cărţilor este şi descoperire a adevărului, şi dreptar în viaţă. Toată civilizaţia modernă nu a izbutit să clintească nici măcar un cuvânt al Sfintei Scripturi. Toată ştiinţa Europeană nu e în stare să înlocuiască nici măcar o poruncă a Domnului.
Se vor scrie cărţi peste cărţi despre pricinile destrămării Iugoslaviei, dar nu vor putea arăta limpede cele ce în Sfânta Scriptură se spun într’o singură propoziţie. Aşadar, de ce a căzut un stat de vârsta unui copil? În orice caz, nu din pricina bătrâneţii, veţi spune. Însă eu vă zic că din pricina bătrâneţii şi prea-îmbătrânirii. Iugoslavia a căzut din pricina bătrâneţii şi prea-îmbătrânirii, o repet. Prin obârşia naşterii sau facerii, ea a fost foarte tânără, iar asemuită cu statele vechi de o mie de ani din Răsărit şi din Apus, era cu adevărat la vârsta copilăriei. Dar, după păcatele ei, era bătrână. După păcatele şi fărădelegile sale, era bătrână şi prea-îmbătrânită. Din această pricină, moartea s’a năpustit asupra ei şi a sugrumat-o.
Iată o pildă: doi tineri au făcut armata, apoi fiecare s’a dus în calea lui. Unul dintre ei a fost serios şi cu băgare de seamă, iar al doilea uşuratic şi destrăbălat. S’au întâlnit peste trei ani. Prietenul cel cu băgare de seamă, sănătos, puternic şi vesel, privi la prietenul lui nechibzuit şi rămase uimit. Vedea în faţa sa nu un tânăr de 25 de ani, ci un bătrânel de 25 de ani, încărunţit, gârbovit, ofticos.
Cum eşti? Ce faci? îl întreabă cel sănătos pe cel bolnav.
Iată, cum să fiu? Aştept cu frică luna lui Februarie.
Şi de ce se temea, nu a scăpat. Căci şi acest lucru este scris în Sfânta Scriptură, ca şi cuvânt al lui Dumnezeu: Te va găsi aceea de care tu te temi. Şi tânărul îmbătrânit nu a scăpat de ce se temea. Moartea l-a aflat plimbându-se agale în luna lui Februarie, l-a atins doar cu degetul mic, şi el s’a stins. Păcatele, ca nişte viermi, rod şi fărâmiţează instituţiile tinere şi foarte tinere. Iugoslavia era îmbătrânită şi prea-îmbătrânită de păcate, de aceea a căzut şi s’a prăbuşit.
Două rele a făcut poporul în Iugoslavia. Au lepădat pe Dumnezeu, izvorul apei vieţii, acesta e întâiul păcat, întâiul rău - şi şi-au săpat fântâni surpate, care nu vor putea ţine apă - acesta e al doilea păcat, al doilea rău. Păstorii şi cârmuitorii poporului l-au părăsit pe Hristos Dumnezeu, Cel ce este întotdeauna izvor de apă proaspătă şi sănătoasă, şi au început, după pilda popoarelor eretice şi fără de Dumnezeu, să sape puţuri seci, să adune apă de ploaie. Acestea numeau puţurile seci „cultură şi civilizaţie,” sau „ştiinţă şi modernism,” sau „progres,” sau „modă,” sau „sport” – şi tot aşa.
Ne-am lepădat de Hristos, de aceea ne-a lepădat Hristos. Iugoslavia a însemnat îndărătnicie împotriva lui Hristos, îndărătnicie împotriva Sfântului Sávva, îndărătnicie împotriva a tot ce e Sârbesc, îndărătnicie împotriva trecutului neamului Sârbesc, îndărătnicie împotriva cinstei şi înţelepciunii poporului, îndărătnicie împotriva tuturor celor sfinte ale neamului – îndărătnicie, doar îndărătnicie! Din această pricină am avut un stat fără binecuvântarea lui Hristos, libertate fără bucurie, război fără lupte, prăbuşire fără biruinţă, suferinţă fără de seamăn.
Însă, de această dată, toată răutatea omenească s’a întrecut pe sine, ba chiar şi înţelegerea omenească. Când a început să plângă toată inima Sârbească, Dumnezeu şi-a întins mâna către cel ce se îneca. Când tot poporul şi-a îndreptat privirea către Domnul cel Viu, şoptindu-i din inimă însângerată: Nu ne lăsa pre noi folosinţei omeneşti, ci ne miluieşte pre noi, că la tine este mântuirea, atunci Domnul ne-a izbăvit, şi a curăţat pământul nostru de Nemţi, ne-a dat înapoi libertatea şi ne-a dăruit ţara. Slavă şi laudă Ţie, milostive Doamne!
Dar să ştiţi şi să spuneţi neîncetat copiilor voştri că Domnul s’a milostivit de noi cu condiţia nerostită de a nu ne mai lepăda niciodată de El, de izvorul dătător de viaţă al apei celei vii, şi de a nu mai săpa, întorcându-i spatele lui Hristos, precum ereticii şi cei fără de Dumnezeu, puţuri seci în jurul cărora oamenii stau şi aşteaptă, şi mor de sete. S’a milostivit şi sub cuvânt ca nimeni să nu mai cuteze a se îndărătnici împotriva celor sfinte ale lui Dumnezeu şi ale neamului, iar poporul să stea sub flamura lui Hristos şi să proslăvească, mai puternic şi stăruitor, cu gândurile, cu cuvintele şi cu faptele, pe Dumnezeu cel Unul în Treime,
Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, în veacul veacului. Amin”.
Răutatea şi minciuna lucrează pentru al treilea război mondial
“Când o casă ia foc, se aprind mai întâi părţile ce ard cel mai repede. Mai întâi se aprind paiele şi trestia, apoi scândurile, şi tot aşa – până ce flăcările cuprind întreaga construcţie. Aşa se petrece şi cu omul. Focul patimilor năvăleşte mai întâi în inimă, cel mai simţitor şi cel mai uşor de aprins mădular al făpturii omeneşti. Când se aprinde inima, întreaga făptură omenească ia foc. Când inima este biruită, totul este biruit. Când inima se strică, totul e stricat. Din inimă izvorăşte dragostea sau ura, înţelepciunea sau prostia, curăţia sau noroiul, viaţa sau moartea. Dacă credinţa vreunui Creştin se află în lăuntrul inimii, atunci credinţa sa este putere de nebiruit într’însul. O astfel de inimă dă şi limbii putere să grăiască convingător. Căci limba este vestitoare ori unora, ori altora – ori vestitor credincios al cămării cu mărfuri de aur din inimă, ori vestitor mincinos al unei dughene scăpătate.Ştia Atotînţeleptul Mântuitor ce vorbea, atunci când a spus: Cele ce ies din gură, din inimă ies. /Mat. 15:18/Ştia înţeleptul Său apostol, Sfântul Pável, că drept tâlcuieşte gândul Învăţătorului său, când a spus: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. /Rom. 10:10/ Dumnezeu preţuieşte cele ale inimii şi nu poate fi păcălit de limbă. Oamenii preţuiesc cele ale limbii, căci nu ştiu ce se află în spatele limbii, în inimă.
Fraţii mei, citiţi Sfânta Scriptură mai înainte de toate şi mai mult decât toate. Cunoştinţele dobândite dacă citiţi tot, mai puţin Sfânta Scriptură, vor sluji doar la pieirea voastră, nu spre mântuire. După Sfânta Scriptură, să citiţi Vieţile Sfinţilor, adică înfăţişarea vieţilor sfinţilor şi sfintelor Bisericii celei Ortodoxe. Toate cărţile lumii acesteia nu pot aduce sufletului omenesc acea putere, mângâiere şi dulceaţă adusă de Sfânta Scriptură şi de Vieţile sfinţilor.
În viaţa Sfântului Mucenic Haralambie citim cum acest neînfricat sfânt de 113 ani a strigat chinuitorului său păgân: „Nu este răutate în inima mea, nici vicleşug în limba mea!” Iată fraţilor, dreptarul de căpetenie al credinţei Creştine: mai întâi să nu avem răutate în inimă, şi apoi să nu avem minciună în gură.
Dar iată, fraţilor, aceasta este şi tâlcuirea sorţii celei rele a omenirii zilelor noastre: răutatea a răpit inima omenească, de aceea inima a ajuns un organ al răului, o unealtă a minciunii. Limba nu poate grăi dreptate dacă inima este plină de răutate. Dacă în izvor se află necurăţie, atunci şi conducta de apă va aduce necurăţie. Limba e sluga inimii. Şi când sluga minte, se trădează repede pe sine.
Ce e minciuna? Un adevăr prefăcut. Ce înseamnă a minţi? Înseamnă a te îmbrăca cu veştmintele adevărului, a te ascunde în spatele adevărului; a te arăta sub numele adevărului; a pune firma adevărului pe dugheana minciunii; a înfăţişa o babă drept o mireasă, cu ajutorul pudrei şi sulemenelilor. Minciunii nu îi este cu putinţă să facă nici măcar un pas sub numele ei. Căci oriunde s’ar înfăţişa zicând „Eu sânt minciuna!,” nimeni nu ar primi-o. De aceea ea merge în umbra adevărului. Aşadar, minciuna întăreşte adevărul ca realitate, căci fără adevăr nu se poate găsi niciunde.
Răutate în inimă şi minciună în gură, fraţii mei, aşa a ajuns omenirea în vremurile noastre. Răutatea şi minciuna sânt focurile ce au pricinuit aprinderea întregii lumi în ultimele două războaie mondiale. Răutatea şi minciuna – aceste două meşteşuguri ale lumii, să ştiţi, vor lucra neobosit să producă şi cel de-al treilea incendiu mondial, mai înfricoşat decât cele două de mai înainte.
Luptaţi, fraţilor, împotriva răutăţii şi minciunii.
Luptaţi împotriva răutăţii din inimă şi minciunii din gură, ca să împiedicaţi noul război mondial între popoare. Aceasta este ştiinţa lui Hristos: Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine. /Lc. 4:23/ Aceasta este calea Creştinilor: începe cu tine însuţi. Din orice altă parte veţi porni, nu veţi reuşi nimic. Hristos Dumnezeu v’a învăţat aceasta. A Lui fie slava şi lauda în veac. Amin”.
sursa:(Cugetarile 3 si 19 din cartea: Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Ed. Predania)

S-ar putea sa iti placa si...

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...