Intalnire intre Parintele CLEOPA si Cuviosul PAISIE AGHIORITUL

la 11 ani de la trecerea intru odihna sfintilor a Parinelui Cleopa Ilie


Eram la Careia, în capitala Sfântului Munte. De acolo am mers la măn. Kutlumuş, marea lavră românească făcută de Radu cel Mare şi reînnoită de Mihai Viteazu. Acolo am dormit noaptea. Un părinte, mare scriitor de la kinovită (conducerea comunităţii athonite), ne-a spus: „Asta e mănăstire românească”, că era ctitorită de domnitorii români.

Dar unde nu suntem noi ctitori? Ne-am simţit bine că era o mănăstire făcută de ai noştri. Apoi ne-a zis:

„În programul nostru avem să vizităm şi măn. Stavronikita – acolo era arhimandtritul Vasile, un prieten de-al nostru -, apoi măn. Filotheu şi măn. Caracalu, făcută de Petru Şchiopu. Şi mergând spre măn. Stavronikita, o să vizităm un mare pustnic, venit din Sinai. Acesta a postit de două ori câte 40 de zile”. El nu spunea, dar un ucenic de-al lui care era acolo ne-a zis: „măi, asta e mare pustnic. Numai 54 de ani are. Paisie îl cheamă. Simplu monah. Nu-i cleric.”

Şi noi am plecat dintr-un loc de la Burazeri – un schit. Acolo, la Burazeri, sunt 34 de călugări, care fac slujbă zi şi noapte, cu stareţul lor, slujbă neadormită. În fiecare ceas intră alt călugăr. Slujba nu se mai termină. Cele şapte laude şi psaltirea. Şi am înrebat cum să ieşim la pustnicul Paisie. [...] Şi i-au spus ăştia:

„o luaţi cam la dreapta, daţi de cărări de cerbi, de căpriori, de porci sălbatici, care sunt foarte mulţi, şi apoi daţi de o cărare mai pronunţată. El s-a ascuns acolo că a venit de la Sinai din cauza lumii, că acolo ziceau: mamă, acela e făcător de minuni, e înainte văzător. Şi s-a ascuns săracul acolo de lume, dar tot l-au găsit. Şi a fugit din Sinai că acolo vin mai mulţi turişti. Şi el a zis: las că în Sfântul Munte Athos numai vine nimeni, nici femei. Aici o să am mai mare linişte.”

Am mers noi şi tare greu mai mergeam. Era o pădure cu spini. Şi spini mari. Erau şi copaci mari, dar pe unde mergeam noi, erau ca şi porumbarii, dacă aţi văzut, un fel de spini care trăiesc la noi. Şi noi, ca să nu ne agăţăm, am pus dulamele in brâu şi spinii ne înţepau pantalonii acum. Mergeam printre ei, ce să facem? (…) Şi mergeam prin pădurea aceea spinoasă. Şi ne-am rătăcit, nu mai puteam de sete, nu găseam apă. Şi iată cum mila lui Dumnezeu, sau poate cu rugăciunile pustnicului, găsim deodată un gărduţ, un gard vechi de lemne şi o portiţă veche şi înăuntru o grădinuţă, câţiva smochini cu smochine crude. Iar de la portiţă de aici era legată o sârmă dintr-acelea albe, care se folosesc la telefoane. Mergea pe gard sârma şi apoi cobora într-o prăpastie drept în jos. Şi ne-a spus acesta: „

Noi să nu ne coborâm fără blagoslovenie, că aici stă, în prăpastia asta. Tragem de sârma asta, că ea are legat un clopot jos în prăpastie unde stă el şi când sună clopotul iese el la noi”(…).

paisie-aghioritul-2Numai ce vedem că iese un bătrânel cu barbă albă, cu capul gol:

„Oriste, oriste!”.

Adică, pe greceşte, „Poftiţi, poftiţi!”

A luat-o el înainte pe treptele acelea, noi după dânsul. Am coborât jos, acolo într-o stâncă era peştera lui, un pârâu cu apă rece. Şi când ne-a văzut, săracul, din multă dragostea lui, ce să ne dea el? Ne-a dus într-un pridvoraş aşa, cam de doi metri, unde era o măsuţă şi un scaun. Ne-a pus pe masă câte un pahar cu apă. Dar noi, cum ne era sete, ce era pentru noi apa rece? Zice Evanghelia: Nici pentru un pahar de apă rece nu-ţi vei pierde plata. Apoi atunci vezi cât costă un pahar cu apă rece, când mori de sete, că noi veniserăm aproape 20 km. pe jos de la Careia. Ne-a pus pe masă câte un pahar cu apă rece, câte două smochine şi dulceaţă de cireşe.

- Oriste, oriste!

L-am întrebat:

- Mai ai apă?

Nimic nu ne mai trebuia!(…) După aceea, el ne-a spus pe nume la toţi:

- Părintele stareţ Victorin de la Sihăstria, părintele Ioanichie, părintele Vartolomeu Florea, părinte arhimandrit Cleopa Ilie, bine aţi venit!

Ne-a zis pe nume la fiecare, deşi nu ne-a mai văzut şi nici noi nu l-am mai văzut, dar nici n-o să-l mai vedem, decât pe lumea cealaltă!

- Ce zice?

- V-a zis pe nume la toţi, cum vă cheamă.

Şi pe urmă a început a se smeri el:

- Tare-i rău pentru un călugăr când îi prisoseşte numele mai mult decât faptele lui, că Mântuitorul cu vaiul i-a ameninţat pe aceia: Vai vouă când vor prisosi numele voastre mai mult decât faptele voastre. Am fugit din Sinai aici, ca să cap de lume, şi aici a ieşit iar veste de pustnic. Eu nu sunt pustnic, eu sunt un om păcătos. Dacă aţi venit să întrebaţi ceva, întrebaţi, că vorbesc…

Şi eu am întrebat, că aveam translator:

- Părinte Paisie, unde se mântuieşte omul? Aici, în prăpastia asta, cu toate stâncile deasupra lui, şi de cealaltă parte de pârâu şi dincoace? Aici sau în mănăstirea cu viaţa cea de obşte, sau în cele cu viaţa de sine? Sau în oraş, sau în sat, unde se mântuiesc oamenii?

Ah, ce înţelepţeşte a răspuns! Zice:

- Dragii mei, cine are trei lucruri: credinţă dreaptă în Dumnezeu, smerenie şi fapte bune, se mântuieşte oriunde. Cine n-are acestea, nicăieri nu se mântuieşte.

Aşa ne-a spus. Adevărat: fapte bune, smerenie – ca să nu socoţi că ai făcut ceva bun în faţa lui Dumnezeu… Ne-am minunat. Şi pe urmă a întrebat Ioanichie:

- Părinte Paisie, noi am vrea să întrebăm, că părintele Cleopa ar vrea să rămâie în Sfântul Munte, ce zici mata, să rămâie aici?

M-a pârât pe mine, că eu le-am spus că rămân acolo, nu mă mai duc, că am doi moşi acolo, unu-i moşu Varlaam Vântu, care a trăit 100 de ani, am fost la mormântul lui.

Şi i-am zis:

- Ioanichie, cine te-a pus să întrebi asta?

Că el tot stătea împotrivă să nu rămân eu acolo, să vin la ţară. Şi a răspuns pustnicul:

- Mănăstirea voastră e misionară, unde vin multe suflete. (El ştia tot). Părintele Cleopa dacă vine în Sfântul Munte se mântuieşte ca simplu monah, iar dacă o să stea acolo şi o să aibă multă răbdare, se mântuieşte ca un apostol.

Asta i-a spus lui Ioanichie, că el a întrebat de soarta mea. Şi i-a mai zis:

- Dumneata ai venit ca să faci însemnări ca să scrii o carte, dar să şi faci câte ceva din ceea ce scrii.

Iar părintelui Vartolomeu i-a spus:

- Părinte, ai venit să vezi picturile Sfântului Munte?

Că el de aceea a şi venit. Acolo sunt frumoase picturi. (…) Zice:

- Bine este a-i picta pe sfinţi, dar mai bine este a ne face sfinţi.

Stareţul a întrebat:

- Părinte, eu ce să fac?

- Dumneata eşti stareţul. Să conduci mănăstirea cu blândeţe şi îndelungă răbdare dacă vrei să câştigi mai mult.

Aşa ne-a spus Paisie. Mi-aduc aminte la fiecare. Şi puţin ce-a vorbit. Şi a zis:

- Dumneavoastră aţi venit la noi şi v-aţi rătăcit. Şi v-aţi ostenit. Dar osteneala voastră e scrisă în ceruri, pentru că aţi făcut-o pentru cuvântul Domnului. Să nu vă temeţi.

Noi eram osteniţi. Câtă apă am băut!

(…) Şi a luat el un băţişor, cu capul gol şi desculţ, şi ne-a dus peste un pârâu, de-a dreptul. Nu ştiu dacă am mers o jumătate de ceas şi am ajuns drept în poarta mănăstirii. Ne-am luat rămas bun. A făcut metanie până la pământ şi s-a dus în treaba lui.

Din vol. Ne vorbeste Parintele Cleopa – 15, Ed. Man. Sihastria

Marea Unire din 1918

Pacea de la Bucuresti, din 7 mai 1918, ne-a ingreunat foarte mult sarcina la negocierile generale de pace care vor incepe la castelul Versailles de langa Paris. Din punct de vedere juridic ni se aducea invinuirea ca noi nu respectaseram intelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea de a incheia o pace separata, ceea ce noi am facut. Delegatia noastra la tratativele de pace s-a gasit deci intr-o situatie foarte dificila pentru a convinge pe Aliati sa respecte clauzele acordului din 1916.

Marea Unire din 1918

Dar pe teren, lucruri mari se implinisera. A existat in acel moment istoric o imprejurare extraordinara, anume ca de-o parte, din cauza revolutiei bolsevice, Basarabia a putut mai intai sa se desprinda de ansamblul rusesc, iar apoi Sfatul Tarii de la Chisinau sa voteze, la 27 martie (9 aprilie) 1918, unirea cu Romania. De cealalta parte, dupa prabusirea Dublei Monarhii, Marea Adunare Nationala a Romanilor din Transilvania, Banat si Crisana sa voteze la 18 noiembrie (1 decembrie) unirea cu Romania. Consiliul National din Bucovina facuse acelasi lucru cu trei zile in urma. Astfel, in chip aproape miraculos, se intregise tara si spre rasarit si spre apus.

In timpul lungilor negocieri de la Versailles (1919-1920), a intervenit inca un eveniment neprevazut: in Ungaria, in martie 1919, preia puterea un guvern comunist in frunte cu Bela Kun. Prabusirea tarii era desigur dramatica, dezastru militar, teritoriu redus la mai putin de jumatate, astfel incat Ungaria devenise terenul ideal ca sa prinda comunismul raspandit in lumea intreaga de Moscova, dupa victoria revolutiei in Rusia.

Guvernul Bela Kun nu se multumeste sa ia pe plan intern toate masurile pentru instalarea comunismului, dar in iulie 1919 indrazneste sa lanseze armata ungara intr-un atac pentru a incerca sa reia Transilvania de la romani si, dupa unele surse, sa faca jonctiunea cu trupele bolsevice de pe Nistru.

Atunci armata romana intra in Ungaria si, cu toate ca franco-englezii ne interzic sa inaintam mai departe, pentru inca o data nu ascultam de marile puteri si mergem sa ocupam Budapesta (4 august 1919). Ungurii onesti recunosc si azi ca ne datoreaza salvarea de comunism in 1919, si ca datorita sederii noastre timp de trei luni la Budapesta s-a putut instala un guvern ungar relativ democratic, cu amiralul Horthy in fruntea statului, ca regent, adica sef provizoriu al statului in lipsa regelui (fiindca romanii, slovacii, sarbii si croatii nu permisesera acestei Ungarii sa redevina regat sub coroana fostului imparat Carol, care succedase in 1916 unchiului sau, Franz-Joseph).

Ocupam deci Budapesta si impiedicam in acest fel aparitia comunismului in centrul Europei timp de douazeci si ceva de ani. E un lucru pe care trebuie sa il tinem minte, o realizare a guvernului de atunci al lui Ionel Bratianu.

Infaptuirea Romaniei Mari, dintr-o data, in decembrie 1918, reprezinta un vis secular al romanilor de a se afla impreuna din Banat pana la Nistru. Aceasta Romanie Mare e o tara care se naste cu dificultati uriase - trebuiau sa se adune si sa se gospodareasca impreuna oameni care nu s-au aflat niciodata sub aceeasi carmuire. Ceea ce-i uneste pe toti romanii este faptul de a vorbi aceeasi limba.

Suntem poate singura tara din Europa, in afara de micile tari, al carei sentiment national este exclusiv intemeiat pe faptul ca vorbim aceeasi limba „de la Nistru pina la Tisa”. Lucru care nu se-ntampla in alte tari unde sentimentul national s-a cladit de veacuri, incetul cu incetul, in jurul unei istorii comune. La noi, cimentul este limba. Iar parerea mea este ca aceasta unire pe care am facut-o in 1918 a fost exceptional de bine reusita.

Vazand ce greutati au avut cehii si slovacii ca sa pastreze o singura tara sau drama celor din fosta Iugoslavie (nu numai acum, ci in intreaga perioada inter¬belica), atunci trebuie sa recunoastem ca aceasta unire a romanilor, prima din istoria lor, s-a realizat in mod miraculos.

Un singur exemplu: Ionel Bratianu avea un pres¬tigiu imens si se bucura si de deplina incredere a regelui Ferdinand (cei treisprezece ani cat au fost impreuna la putere au reprezentat unul din marile momente de implinire ale istoriei noastre).

Intelegand Ionel Bratianu ca era nevoie de un ardelean ca sa cimenteze unirea si ca sa ne reprezinte la Paris cand ni se faceau dificultati din cauza pacii de la Bucuresti, a acceptat un prim-ministru ardelean, pe Vaida-Voievod. La tratatul de la Trianon s-a dus deci sa negocieze un ardelean, nu un om de la Bucuresti. Prin urmare, am fost extrem de liberali in sensul acesta, am reusit sa unim in mod foarte concret cele patru-cinci provincii care fusesera inainte despartite.

Pacea cu Ungaria nu s-a semnat la Versailles, in marele palat al „Regelui Soare", cum i s-a zis lui Ludovic al XIV-lea, ci in Palatul Trianon, din acelasi parc, abia la 4 iunie 1920, din cauza nesfarsitelor discutii care au avut loc privitor la granita, la asigurarea drepturilor minoritatilor etc. In decembrie 1919 semnaseram pacea cu Austria (Bucovina) si cu Bulgaria (Dobrogea), la Saint-Germain si, respectiv, la Neuilly (tot in apropierea Parisului

Sfantul Andrei - Apostolul lupilor

Sfantul Andrei - "Apostolul lupilor"

Sfantul Apostol Andrei este sarbatorit pe data de 30 noiembrie. S-a nascut in Betsaida Galileia, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret, in nordul Tarii Sfinte. Din Sfanta Scriptura aflam ca era fratele lui Simon Petru. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Avand in vedere ca Andrei era evreu, nu stim cu certitudine daca numele Andrei era numele sau real (acesta fiind de origine greceasca). Potrivit cercetatorilor, numele Andrei era destul de prezent printre evrei, inca din perioada sec. II-III d.Hr.

Pentru romani, numele apostolului Andrei este legat de lupi. Se sustine ca acest nume - Apostolul Lupilor - deriva din vechea denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar si de la simbolul lor - lupul. Lupul era chiar un simbol al sanctuarelor Daciei. Legendele spun ca acest animal a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei si ca cel care era capetenia lupilor, l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre Pestera care i s-a oferit ca adapost.

Sfantul Andrei - ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Andrei, inainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dorinta de a-L urma pe Hristos se naste in el, in momentul in care Sfantul Ioan rosteste cuvintele: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29). Insa, chemarea sa la apostolie se face mai tarziu si este relatata de Sfantul Evanghelist Matei : "Pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20).

Cand mai este Andrei mentionat in Scriptura?

Scriptura il descopera pe Andrei la inmultirea painilor si a pestilor (Ioan 6, 8-9) si dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, ii spune lui Hristos ca niste elini, veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, doresc sa-L vada (Ioan 12, 20 - 22).



Unde a vestit Sfantul Andrei invatatura lui Hristos?

Potrivit traditiei, teologilor si istoricilor, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci. In Istoria bisericeasca, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirma: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia". Calendarul gotic (sec. al IV-lea) si Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) sustin si ele ipoteza misiunii Sf. Andrei in Scitia. Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata si de scriitori bisericesti. De exemplu, calugarul Epifanie (sec. VIII), in "Viata Sfantului Apostol Andrei", afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. Sinaxarul Bisericii constantinopolitane mentioneaza ca Andrei "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Romani (16, 8). Prezenta colindelor, legendelor, obiceiurilor din Dobrogea, inchinate Sfantului Andrei, intaresc credinta ca acesta a vestit Evanghelia lui Hristos in tara noastra.

Moastele din Patras

Sfantul Andrei a murit ca martir la Patras. Desi noua ne este cunoscuta traditia care afirma ca Apostolul Andrei a murit pe o cruce in forma de X, se sustine ca aceasta traditie dateaza din secolul al XIV-lea. Nu se cunoaste data martirizarii. Unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii 64-67, altii in vremea persecutiilor initiate de Diocletian (81-96).

In anul 357, moastele Sfantului Andrei au fost asezate in Biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, cu prilejul sfintirii acestei biserici. Cardinalul Petru de Capua va duce moastele Sfantului Andrei in Italia, in catedrala din Amalfi, in timpul Cruciadei a IV-a. In anul 1462, in vremea papei Pius al II-lea, capul Sfantului Andrei ajunge la Roma, iar de aici a fost dus in Catedrala din Patras, in biserica cu hramul Sfantul Andrei.



Pestera Sfantului Andrei

Pestera in care se crede ca a vietuit Sfantul Apostol Andrei, cat timp a propovaduit pe teritoriul romanesc, se afla la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, judetul Constanta. In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, mii de credinciosi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait Apostolul Andrei.

Sfantul Andrei - Ocrotitorul Romaniei

Sfantul Sinod al Biserici Ortodoxe Romane a hotarat in anul 1995 ca sarbatoarea Sfantului Andrei sa fie insemnata cu cruce rosie in calendarul bisericesc, iar in anul 1997 Sfantul Andrei a fost proclamat "Ocrotitorul Romaniei". Ziua de 30 noiembrie a fost declarata sarbatoare bisericeasca nationala.

Rugaciune de dimineata scrisa de Parintele Arsenie Boca

Rugaciune de dimineata scrisa de Parintele Arsenie Boca



Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-ma ca astazi toata ziua sa ma lepad de mine insumi, ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.



Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi ca rugaciunea Preasfantului Tau nume sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer, ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece, caci iata pacatuiesc in tot ceasul.



Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric. Patimile au pus tina pe ochii mintii, uitarea s-a intarit in noi ca un zid, impietrind in noi inimile noastre si toate impreuna au facut temnita in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina, asa risipind in desert zilele noastre, umbriti si dosaditi pana la pamant.



Doamne, Cel ce vii intre oameni in taina, ai mila de noi si pune foc temnitei, aprinde dragostea in inimile noastre, arde spinii patimilor noastre si fa lumina sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, vino si Te salasluieste intru noi, impreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant. Caci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine negraite, cand graiul si mintea raman neputincioase.



Doamne, Cel ce vii in taina, ai mila de noi, caci nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti si cat esti de aproape de sufletele noastre si cat ne departam noi prin pacatele noastre.



Ci lumineaza lumina Ta peste noi, ca sa vedem lumina prin ochii Tai, sa traim in veci prin viata Ta. Lumina si Bucuria noastra, slava Tie! Amin.



(primita de la Gheorghe Moraru si Maica Eftimia Ciungan, manastirea Hurezu)

PARINTELE ARSENIE BOCA – ICONOMII TAINELOR (2)

“Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri”

PARINTELE ARSENIE BOCA – 20 de ani de la adormirea intru Domnul – ICONOMII TAINELOR (1)

CUVINTE HOTĂRÂTOARE

Sfânta Scriptură, prin Apostolul Pavel, împarte oamenii în două cete: în trupeşti şi duhovniceşti.

“Cei ce se ţin de trup poftesc cele trupeşti, iar cei ce se ţin de duh cele duhovniceşţi. Ci pofta cărnii este moarte, deoarece este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. De aceea cei ce sunt în carne, nu pot să placă lui Dumnezeu.

“Cei ce sunt însă ai lui Hristos, trupul şi l-au răstignit împreună cu poftele”.

“Nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Căci, dacă vieţuiţi potrivit trupului, veţi muri; iar dacă ucideţi cu duhul poftele trupului, veţi fi vii. Fiindcă toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ei, fiii lui Dumnezeu sunt”.

Căci:

“Voinţa lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră, ca să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftelor, cum fac necredincioşii, care nu cunosc pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire”.

Pe vremea acestui mare iconom al tainelor lui Dumnezeu, Pavel Apostolul, sufla urgie mare peste creştini. De aceea mulţi erau hotărâţi pentru înfrânarea desăvârşită în căsătorie, ca să fie gata oricând de Sfânta Împărtăşanie şi de mărturisirea muceniciei. Sfântul Pavel însă, socotind copiii, mugurii căsătoriei, n-a îngăduit înfrânarea desăvârşită decât pentru vremile de post şi rugăciune. Post era – şi este – luni, miercuri şi vineri, iar rugăciune şi Sfânta Împărtăşanie sâmbăta şi duminica. Slăbănogindu-se creştinii, cu trecerea vremii, Sfinţii Părinţi au adăugat pe rând cele patru posturi mari, care sunt post în toate privinţele. De atunci au băgat de seamă Părinţii că omul fără înfrânare decade, iar fară post nu se poate înfrâna şi, ca urmare, nu mai poate pricepe cele ale vieţii duhovniceşti. Ioil proorocul de mult cuvântase:

„Gătiţi postiri sfinte…Să iasă mirele din cămara lui şi mireasa din iatacul ei!”

Sf. Pavel, socotind însă şi nevoia ceasului de faţă, urgia vremii de atunci, le dă sfatul acesta:

“Bine e pentru oricine să fie aşa cum se găseşte. Legat eşti cu femeie, nu căuta desfacere. Dezlegat eşti de femeie, nu căuta femeie. Căci de acum vremea s-a scurtat. Aşa încât cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea; cei ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni, şi cei ce se folosesc de la lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea. Căci faţa acestei lumi se trece”.

În zilele urgiei de pe urmă, la acelaşi sfat se va ajunge. Până atunci, băgăm de seamă ca preoţii vremurilor noastre, cu aceeaşi datorie ca Pavel, nu mai urmăresc desfrânarea ca pe un păcat care dărâmă alcătuirea omenească, în întindere şi în adâncime, ci o lasă să-şi facă de cap. Ei nu mai au îndrăzneala să o măture afară din taina căsătoriei creştine, de aceea se ajunge la sărăcirea şi rătăcirea roadelor ei, copiii. Aşa se întâmplă că: “lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul”, cum se tânguia Iezechiil, oamenii orbecăie în mulţi­mea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-au întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni. Acesta e un somn de primejdie, din amândouă părţile. Căci scrie:

“Dormind oamenii, a venit vrăjmaşul şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus”.

Deci nu fără rost atragem luarea-aminte că neghinele vrăjmaşului vor sălbătăci oile împotriva păstorilor… Ceea ce se petrece în mic, într-un om, se petrece şi în mare, în omenirea întreagă. Ceea ce se petrece în microbiologic se petrece şi în macrobiologie, în societatea omenească; cu deosebirea că o mică strâmbare dintr-un ins, cu întinderea şi cu lungimea de vreme, poate da între oameni o rătăcire cum nu s-a mai pomenit. De la faptul neînsem­nat că unuia, învestit cu putere, i s-a strâmbat mintea, e cu putinţă să se ajungă la izgonirea a milioane de oameni de sub ascultarea lui Dumnezeu.

Faptul că Iisus a venit la nuntă cu ucenicii Săi, dovedeşte că de la nuntă se începe prima minune dumnezeiască spre bine; de aci se ridică o stavilă împotriva pustiirii firii omeneşti. De aceea se ridică şi nunta din desfrânare la cinstea de taină, între cele şapte, tocmai pentru ca oamenii să se simtă şi să nu mai îngăduie într-însa şerpăria fărădelegilor.

Drept aceea, zice Sfântul Maxim:

maxim-marturisitorul“Nimenea păcătuind nu poate avea spre apărarea păcatului slăbiciunea trupului. Căci unirea cu Dumnezeu Cuvântul a întărit toată firea, prin dezlegarea ei de blestem, nemailăsându-ne nici o apărare pentru pornirea cu voie spre patimi. Căci dumnezeirea Cuvântului, fiind totdeauna după Har în cei ce cred în El, veştejeşte din trup legea păcatului”.

În veacurile de aur ale creştinismului, trăirea în Hristos era mai puternică şi mai întinsă între creştini; aceasta le făcea uşoară lupta cu patimile; în veacul nostru însă, când Dumnezeu a ajuns de râs chiar între creştini, a mai vorbi de luptă cu patimile însemnează să-ţi aprinzi paie în cap. De aceea azi, oricât ne-ar costa îndrăzneala aceasta, trebuie să înduplecăm pe oameni la o viaţă mai curată, – căci de ea atârnă o credinţă mai luminată, şi deci mântuirea. Drept aceea iau în ajutor propria lor mizerie, precum şi înfricoşarea de urmări, ca şi mai mari mizerii. Calea aceasta e treabă de cârpaci, pentru că o trăire în Hristos ne-ar scuti de vorbă. De aceştia însă care să trăiască viaţa în Hristos, rar dacă se mai află; trebuie născuţi, altă cale nu rămâne; căci cu ce vine, cum vine, credinţa va ajunge să se strâmbe şi în tot felul să se stingă.

Cunoştinţa mântuirii , de unde odată lumina ca soarele între noroade, azi abia se mai zăreşte ca o stea, căci gloatele şed în întunerec şi în umbra morţii.

“Cunoştinţa mântuirii trebuie, cu orice preţ, reaprinsă între oameni”.

Parintele Gheorghe Calciu: “SPOVEDITI-VA SI IMPARTASITI-VA, NU E NIMIC MAI INALT IN LUMEA ACEASTA!”

„Veniţi să vă spovediţi!”
Pocăiţi-vă şi veniţi să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi. Nu există mântuire fără spovedanie şi împărtăşire. Prima spovedanie e grea, pentru că în toată viaţa ta, poate de când erai copil, nu te-ai mai spovedit. Şi în toată viaţa asta a ta ai adunat păcate, şi păcate, şi păcate, de care tu singur te ruşinezi. Este foarte greu să faci prima spovedanie. Pentru că nu te-ai spovedit 10,15,30,70 de ani şi când te uiţi în urmă, la mulţimea păcatelor tale, zici: „Mi-e ruşine să mă spovedesc!”. Nu ţi-a fost ruşine să le săvârşeşti, dar te ruşinezi să le mărturiseşti, să le aduci în faţa lui Dumnezeu şi să spui: „Doamne, iartă-mă pentru toate păcatele mele!“. Trebuie să depăşeşti acest prag, care e unul demonic. Opoziţia la spovedanie n-o faci tu, o face demonul mândriei din tine, căci dacă ai fi umilit, ai veni să te spovedeşti. Şi uiţi că păcatele acelea ale tale Dumnezeu le cunoaşte şi le ţine minte mai bine decât tine. Veniţi şi spovediţi-vă şi a doua spovedanie va fi mult mai uşoară!

Iar împărtăşirea este condiţia obligatorie pentru mântuire. După Botez, împărtăşirea e cel mai important act pe care îl puteţi face. Ştiţi că în Biserica Ortodoxă, spre deosebire de catolicism, nimeni nu se poate împărtăşi fără spovedanie şi post. Am văzut odată şi am fost impresionat când într-o biserică catolică s-au împărtăşit toţi cei de acolo. Eram într-o vizită pentru o conferinţă. L-am întrebat pe preot, deşi simţeam un miros de tutun: „Toată lumea aceasta s-a pregătit pentru împărtăşanie, s-a spovedit, a postit?”. Zice: „Unii da, alţii ba, cred”. „Păi atunci, care este pregătirea?“. „Credinciosul e datornic pentru împărtăşanie”. „Cum se pregăteşte? Noi avem post, spovedanie, canon pe care cel ce s-a spovedit îl primeşte…”. Zice: „La noi în catolicism, pentru cineva cu viaţă morală (de unde ştiu ei care au viaţă morală?) şi credinţă, numai simpla dorinţă de a se împărtăşi constituie pregătirea”. E o chestiune pe care ei o fac – am văzut că şi la greci se întâmplă acelaşi lucru, la ortodocşi – pentru bunul trai şi comoditatea individului care trăieşte în belşug.

În această biserică însă vreau să respectăm tradiţia noastră ortodoxă, prin care nimeni nu se împărtăşeşte fără post şi fără spovedanie. Dorinţa şi îndemnul meu din inimă şi de la Dumnezeu este: postiţi, curăţiţi-vă sufletul şi inima, iertaţi şi cereţi iertare, spovediţi-vă şi primiţi cu cinste şi cu vrednicie Trupul şi Sângele Domnului, fiindcă spune Sfântul Apostol: „Cine mănâncă Trupul şi bea Sângele Domnului Iisus Hristos fără vrednicie, osândă sieşi mănâncă şi bea”.

Aş vrea ca totuşi, prin rugăciune şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să sporiţi. Şi mai ales prin spovedanie şi prin împărtăşanie. Nu am obosit, de treizeci şi ceva de ani de când sunt preot, să spun: „Veniţi şi vă spovediţi, veniţi şi vă împărtăşiţi!“. Probabil până în clipa morţii, până în ultima zi, acelaşi lucru o să vi-l spun: Veniţi să vă spovediţi!

Sfanta Ecaterina

Aceasta a trăit pe vremea împăratului Maximian, prin anii 304, şi se trăgea din cetatea Alexandriei, fiică fiind unui principe care se numea Consta. Era foarte frumoasă şi înaltă la trup, având ca la optsprezece ani. Aceasta a învăţat desăvârşit toată învăţătura şi ştiinţa grecească şi latinească, citind pe Homer şi pe Virgiliu, marele poet al latinilor, pe Asclepios şi pe doctorii Hippocrat şi Gallin, pe filosofii Aristotel şi Plato, pe Filistion şi Evsevie, şi învăţătura cea tainică a marilor magi (astronomi) Ianni şi Iambri, pe a lui Dionisie şi profeţiile Sibilei. A învăţat ea încă şi tot meşteşugul ritoricesc (al grăirii frumoase), cât se afla pe atunci în lume. Deci nu numai acestea, ci şi multe alte limbi şi dialecte ale multor neamuri cunoştea. Nu numai cei ce au văzut-o o admirau, ci şi acei care nu mai auziseră de renumele şi înţelepciunea ei. Deci în anii împăratului Maximian şi a fiului său Maxentie a fost prinsă pentru mărturisirea cea în Hristos şi a fost cercetată cu multe feluri de chinuri. Iar cu înţelepciunea sa şi cu buna grăire, a înduplecat pe o sută şi cincizeci de ritori ca să creadă în Hristos, împreună şi cu alţi mulţi păgâni. Cu care împreună i s-a tăiat capul fericitei şi a luat cununa mărturisirii.