Semnul adevaratei iertari, lucratoare - este iubirea

Pr. Stefan Negreanu - Despre iertare si iubire from Petru on Vimeo.

INVITATIE LA CONFERINTA sustinuta de MAICA SILUANA VLAD

Parintele Nicolae Tanase tata pentru 328 de copii!!!!

1 decembrie: Povestea parintelui Tanase, tata pentru 328 de copii

StirileProTV.ro

CUM IL PUTEM AJUTA???
Centrul Social „Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi” al Parohiei Valea Plopului

Parohia Valea Plopului, judetul Prahova cod fiscal 7250 870
Cod IBAN LEI: RO94 RNCB 0211 0118 4771 0001
Cod IBAN EURO: RO40 RNCB 0211 0118 4771 0003

Cod IBAN USD: RO67 RNCB 0211 0118 4771 0002
Codul băncii 53940
Codul Swift RNCBROBU
Numele băncii BCR Sucursala Vălenii de Munte
Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova


Se va face mentiunea: suma este destinata Centrului Social „Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi”


Contact: Preot Nicolae Tanase – Parohia Valea Plopului, Com. Posesti, Jud. Prahova cod postal: 107440. Tel: 00 40 746 014 605. e-mail.preotnicolaetanase@gmail.com. , Romania.

traseu: Ploiesti – Valenii de Munte – Valea Plopului

Părintele Dimitrie Bejan, preotul mărturisitor al lui Hristos în temniţele comuniste

Anual, la început de an bisericesc (anul acesta: sâmbătă, pe 19 septembrie), rude şi ucenici apropiaţi se adună la mormântul părintelui de la Hârlău pentru a săvârşi Sfânta Liturghie şi Parastas pentru fericita odihnă a robul lui Dumnezeu Dimitrie preotul (1909-1995).

Părintele Dimitrie Bejan a fost unul dintre marii mărturisitori şi supravieţuitori ai temniţelor comuniste. Din 1942 până în 1948 a trecut prin mai multe lagăre sovietice, iar după 1948 a fost închis în puşcăriile ţării natale tocmai pentru că susţinuse în faţa bolşevicilor adevărul că Basarabia şi Bucovina sunt pământ românesc. Eliberat abia în 1964, este urmărit şi prigonit de comunişti până după 1990, timp în care rugăciunile şi sfaturile sale au întărit pe o mulţime de preoţi şi credincioşi care îl cercetau. În septembrie 1995 trece la Domnul, lăsându-ne câteva dintre cele mai cutremurătoare mărturii ale perioadei comuniste; o lume a suferinţei văzută cu ochii unui om care a trăit minuni precum cele despre care ne vorbesc sinaxarele atunci când istorisesc sfârşitul mucenicesc al sfinţilor primelor veacuri. Vom reda în continuare un dialog pe care părintele l-a avut cu câţiva preoţi.

- Problema este că, dacă eşti în suferinţă, trebuie să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă, şi-ţi aduce bucurie.

- Cum vă rugaţi în cei peste 20 de ani de puşcărie?

- Rugăciunea noastră în puşcărie, ca şi în viaţa de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-I spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simţeai totdeauna că Dumnezeu aude şi te ajută să suporţi greutatea.

- Aţi cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

- Da. Doi ţărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iaşi şi Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea faţa când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii şi prin ea lui Dumnezeu.

- Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită aţi făcut?

- Am botezat foarte mulţi ruşi în urma frontului, începând de la Prut până la Stalingrad. Într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de ruşi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul şi Marele Mir. […] Cred că am ajuns de am botezat peste 100.000 de ruşi.

- Cum spovedeaţi şi împărtăşeaţi soldaţii şi răniţii pe front?

- Răniţii, totdeauna individual; soldaţii, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofiţerii şi soldaţii îşi spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în faţa morţii. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotaţi de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldăţească şi cărţi. Cântăreţi erau destui. Eram foarte bine dotaţi pentru slujbe. Pe front, când era linişte, le duceam soldaţilor, chiar în tranşee, agheasmă şi anaforă. Le primeau cu mare atenţie şi bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos. În Crimeea l-am împărtăşit pe Regele Mihai şi altădată pe Mareşalul Antonescu. Şi ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chişinăului şi, având împărtăşania în buzunar, imediat m-am împărtăşit. Apoi am leşinat şi m-am trezit la spital.

- Cum pregăteaţi ostaşii creştineşte, înainte de a merge pe front?

- În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică şi cu împărţire de anaforă şi agheasmă şi cu broşuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă şi aceasta foarte prescurtată.

- Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki?

- În acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de oraşul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunaţi în trei lagăre 10-15000 de ofiţeri din toate naţiile Europei, ba şi din Japonia. Eram organizaţi în formaţii militare pentru muncă şi încartiruiţi în clădiri şi bordeie. În Oranki a fost o mănăstire de călugări, toţi de viţă nobilă, toţi intelectuali, cu bibliotecă, tipografie şi viaţă de obşte. Tipăreau numai cărţi de mare preţ în serviciul Bisericii. Sovieticii au desfiinţat mănăstirea. Pe călugării şi preoţii adunaţi de la mai multe mănăstiri şi schituri, în număr de 11.000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împuşcat mortal prin anii 1919-1920, şi i-au aruncat unii peste alţii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ. Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând nişte săpături necesare lagărului, am dat peste nişte cadavre descărnate – ca-n Profetul Ezechiel. Un lung şanţ plin de moaşte. Toţi erau împuşcaţi în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii. În mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion şi icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfinţită de mine. Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moaştele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am aşezat într-un sicriu făcut de noi românii şi l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneşte apa în sus, după cum este de curată viaţa aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt şi astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu uşurinţă, ca şi cum abia ar fi murit!

- Pot fi consideraţi sfinţi acei călugări martirizaţi pentru Hristos? Dar ceilalţi creştini ucişi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiţi sfinţi şi martiri?

- Da! Toţi, în masă! Cum sunt Sfinţii martiri, preoţi şi călugări, de la Oranki. Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credinţă. Şi la noi, prin păduri şi prin munţi au fost împuşcaţi preoţi, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Şi aceştia pot fi socotiţi martiri naţionali şi martiri creştini. În lagăr la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la uşi, că nu era voie să ne rugăm public. În rest, fiecare se ruga la culcare şi la sculare, cum ştia de la mama de acasă, dar toţi se rugau. Moartea era în bordei: păduchi, ploşniţe, tifos, iar dincolo de uşă era un ger cumplit şi munci neomeneşti. Aceeaşi atmosferă a fost şi în lagărele din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk, de la Marea Albă, Borcuta şi alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul, încet, ruşii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieşeam pe un platou din curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice şi, în sărbători, Sfânta Liturghie. Am reuşit să ne adunăm până la 23 de preoţi ortodocşi români la Oranki, slujind toţi un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori procoveţe. Ne confecţionaserăm toţi epitrahile din foi de cort nemţeşti, cu desene de păduri. Chiar la început am avut un epitrahil scăpat din război şi adus în lagăr de preotul căpitan Constantin Popescu. De la Piteşti.

- Am înţeles că tipăriţi câteva cărţi cu amintirile din lagăre. Este adevărat că omul se roagă mai puternic în suferinţă?

- Da. În condiţiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe Dumnezeu; iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin „Doamne, ajută-mi!”. Şi Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi şi astăzi!

- Aţi cunoscut români în lagăre care se rugau foarte mult?

- Toţi. Se rugau excepţional de mult seara sau noaptea. Chiar şi în paturile lor.

- Ce minuni deosebite aţi văzut şi aţi trăit în cei peste 20 de ani de închisoare?

- Oamenii credincioşi, sătui de foame, de păduchi şi tifos, şi condamnaţi la moarte, au supravieţuit ieşind la timp din puşcărie cu fruntea sus, străluminaţi de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale, cu preoţii şi călugării umili în frunte.

- În ce măsură puşcăria poate fi considerată un canon de pocăinţă pentru păcatele fiecăruia şi ale neamului nostru?

- Sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele şi ale altora s-a dovedit a fi mântuitoare. Pentru păcatele neamului, jertfa noastră a fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric şi încă nu sesizează lumina, care pleacă către noi de la Ierusalim. De altfel toată creştinătatea a uitat că Mântuitorul nostru acolo a vieţuit, acolo a învăţat oamenii, acolo ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer de pe Muntele Eleonului. Nu la Roma, nici la Londra, nici la New York. Centrul întregului creştinism este la Ierusalim şi nu în altă parte!

- Cum vi s-au părut închisorile din România, faţă de cele din Rusia?

- Mult mai grele erau închisorile de la noi, decât cele din Rusia!

- Ce alte greutăţi aţi mai întâmpinat în perioada de prizonierat?

- Nici o greutate! Eu am plutit! N-am strănutat, n-am fost răcit, n-am contactat nici o boală. Am trecut şi prin închisori şi prin păduchi, prin frig, prin geruri, dar am fost perfect sănătos; cu mintea limpede. Parcă pluteam; parcă nu eram eu! A fost mila lui Dumnezeu cu mine. Simţeam degetul lui Dumnezeu pe umărul meu drept. Îl simţeam că mă apăsa. Simţeam ca o greutate foarte dulce, foarte mângâietoare.

- Ce făceaţi cu posturile?

- Nu puteam. Mâncam. Pe cât puteam, miercurea şi vinerea mă feream. Miercurea şi vinerea dădeam la ceilalţi. Eu am avut odată un gurmand la „zarcă”. Este o secţie foarte grea din Aiud, unde erau închişi cei ce nu voiau să facă nici un compromis. Am avut un gurmand la zarcă. Un învăţător, care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porţia mea şi eu mă simţeam sătul. El mânca o porţie şi jumătate şi nu era sătul. Eu mâncăm jumătate de porţie şi eram sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! […] Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi din lagăr sau din puşcărie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Şi am ieşit din puşcărie perfect sănătos. Şi din lagăr, din Rusia, am venit tot perfect sănătos. N-am avut nici o boală. – Când am plecat de la Aiud, la 21 august 1964, ne-a dus un miliţian până la gară. Ne-a scos bilete şi ne-a spus: „La revedere, părinţilor!”. Eram doi preoţi şi trei mireni. Noi eram ultimii care ieşeam. M-am uitat în urmă la poarta puşcăriei şi am început a plânge! Aş fi voit să mor acolo!

- Care erau raporturile sfinţiei voastre cu securiştii care v-au păzit la casa părintească douăzeci de ani!

- Am scris ceva, nu prea amănunţit. Mă băteau uneori la poartă şi în casă, dar eu nu mă temeam. Trebuie iertaţi! Hristos ne va judeca pe toţi. Am mai spus că nu simţeam durerile. La Jilava au fost uimiţi. Ne băteau organizat, pe o scară specială de tortură şi eu n-am simţit deloc durere. Ceilalţi din celulă strigau toţi la mine şi ziceau: „- Strigă, părinte, că te lasă mai repede! – Dar nu mă doare! Eram tot vânăt, dar nu mă durea deloc. Le-am spus: Cum să strig, dacă nu mă doare! – Dar nu vezi că eşti umflat tot şi vânăt?” Ne băteau cu ciomege pe toţi la rând, ca barbarii. Pare curios, părinţilor, dar n-am strănutat 22 de ani! Am fost tot timpul activ. La a treia bătaie am simţit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un înger, îngerul meu de pază pe care l-am primit la Botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomeneşti, dar eu eram fericit cu ajutorul Mântuitorului Hristos. Am ieşit cu fruntea sus. Mă rugam permanent lui Dumnezeu şi îi iubeam pe toţi! Am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate! Părinţilor, am plecat fericiţi acasă! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare ruşine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni şi haine murdare. „De unde vii?”, m-a întrebat. „Vin din rai! – i-am răspuns. Nu vezi că strălucesc?” Eram aşa de fericit! Măi omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam şi răbdam cu nădejde în Dumnezeu! […] Toţi eram curaţi în puşcărie. Dacă aş fi murit acolo, ce fericit aş fi fost!

Fragmente din cartea Bucuriile suferinţei, Edit. Mănăstirii Sihăstria, 2005.

Lupta cea bună

“Nevoinţa pentru sfinţirea sufletului”
Mult mă bucur când văd suflete care iau aminte şi se nevoiesc în lumea care s-a umplut de diavoli. Dumnezeu, ca un bun şi drept cum este, ne-a dat tuturor harismele potrivite fiecăruia – de pildă bărbaţilor bărbăţia şi femeilor dragostea – ca să ne nevoim şi să urcăm treptele duhovniceşti cu ajutorul harului dumnezeiesc spre a ne apropia din ce în ce mai mult de Cel Care este Creatorul nostru. Nu trebuie să uităm niciodată că avem alături de noi, afară de oamenii ce ne pot ajuta duhovniceşte, şi pe Iisus Hristos, Care ne ajută, pe Maica Domnului, pe heruvimi, pe serafimi şi pe toţi sfinţii. Aşadar, curaj! Hristos este foarte puternic, este atotputernic şi ne va da puterea Sa cea dumnezeiască să sfărâmăm coarnele celui viclean. Ne urmăreşte mereu nevăzut şi ne întăreşte atunci când noi avem intenţie bună şi ne facem, după putere, mica noastră nevoinţă.
Pe cât putem, să ne îndepărtăm de pricinile păcatului. Să luăm aminte la simţurile noastre, pentru că toate de acolo încep. Şi atunci când, vreodată sau de mai multe ori, ne este greu, să evităm cel puţin curiozitatea, ca ochii noştri să nu adune chipuri păcătoase căci apoi diavolii ne vor rula filme. Dacă luăm un cărbune aprins şi-l ţinem în palmă, este firesc să ne ardă. Dar dacă îl mişcăm în mână – se înţelege că pentru puţin timp – nu ne va arde. Tot astfel se întâmplă şi cu imaginile păcătoase, atunci când se mişcă repede, ochii nu le ţin, ci numai trec peste ele şi nu ni se arde sufletul.
Toţi care n-au luat aminte şi au dobândit obişnuinţe rele trăind o viaţă lumească, după întoarcerea lor să primească fără murmur războiul vrăjmaşului, însă fără să cultive dorinţe rele. Dacă se vor nevoi astfel, se vor curăţa şi vor ajunge în starea oamenilor curaţi, care n-au cunoscut nici păcate mari, nici n-au dobândit obişnuinţe rele şi pentru aceasta nici război mare nu au. Şi dacă vor pune în valoare ca experienţă căderile lor de mai înainte, vor spori mult. Dacă cineva merge pe un teren minat şi nu cunoaşte zona, va fi nevoit să înainteze foarte încet şi cu atenţie, altfel va fi aruncat în aer. Iar dacă va cunoaşte mai mult sau mai puţin zona, deşi poate că va fi puţin rănit, totuşi cu experienţa pe care o are înaintează statornic şi repede. Dacă cineva se va ocupa de ogorul cel necultivat al sufletului, va dezrădăcina toţi spinii patimilor lui şi va planta în locul lor virtuţi. Dar această lucrare este obositoare şi are trebuinţă de multă voinţă şi răbdare.
- Părinte, să ne spuneţi practic cum se face această lucrare.
- Fiecare să încerce în fiecare zi să pună înăuntrul său ceva duhovnicesc, care va respinge ceva lumesc şi păcătos, şi aşa, încet-încet, se va dezbrăca de omul cel vechi şi în continuare se va mişca liber în spaţiul duhovnicesc. Să-şi pună în memorie închipuiri sfinte în loc de păcătoase. Să schimbe cântecele cu psalmodieri şi revistele lumeşti cu cărţi duhovniceşti. Dacă omul nu se taie de la orice lucru lumesc şi păcătos şi nu are comuniune cu Hristos, cu Prea Curata, cu sfinţii, cu Biserica biruitoare şi nu se lasă cu desăvârşire în mâinile lui Dumnezeu, nu poate dobândi sănătatea duhovnicească. - Părinte, în ce constă sănătatea duhovnicească?
- Sănătatea duhovnicească înseamnă gânduri curate, minte luminată şi inimă curată în care îşi fac sălaş mereu Hristos şi Maica Domnului. Multa luare aminte cu supravegherea de sine şi rugăciune ne ajută foarte mult să dobândim sănătatea sufletului. Rugăciunea este absolut necesară pentru curăţirea sufletului, iar cuminţenia, pentru păstrarea unei stări duhovniceşti bune.
Desigur, viaţa nu este o tabără de vară. Are bucurii, dar are şi mâhniri. Înainte de Înviere este Răstignirea. Loviturile încercărilor sunt absolut necesare pentru mântuirea sufletului nostru, deoarece ele curăţă sufletul. Aşa cum se întâmplă şi cu rufele. Cu cât le frecăm mai mult atunci când le spălăm, cu atât se curăţă mai bine. La fel şi cu caracatiţă, cu cât o lovim mai mult, cu atât mai mult se curăţă şi se înmoaie. Şi peştele se vede frumos când înoată în mare şi este viu, chiar şi când este în piaţă cu solzii şi măruntaiele lui, dar se face folositor numai atunci când se curăţă – deşi se urâţeşte la exterior – şi apoi se frige. Tot astfel şi omul, atunci când pierde ceva lumesc, deşi pe din afară se pare că îşi pierde viaţa, viabilitatea lumească – solzii – şi se goleşte de orice are nefolositor întru sine şi “se frige”, atunci se face folositor.
(extrase din Trezvie Duhovniceasca – Cuv. Paisie Aghioritul)

Sfântul Nil Ascetul (Athonitul) ne învaţă adevărata rugăciune

Rugăciunea este înălţarea minţii către Dumnezeu. Este vorba despre o lucrare duhovnicească care se potriveşte minţii omeneşti ca valoare, mai mult decât oricare altă preocupare.

Rugăciunea se naşte din blândeţe, şi din lipsa mâniei. Ea aduce în suflet bucuria şi mulţumirea. Îl apără pe om de goliciunea sufletească şi de tristeţe. Aşa cum pâinea este hrana trupului, iar virtutea hrana sufletului, la fel şi rugăciunea duhovnicească este hrana minţii. Aşa cum vederea este cea mai înaltă dintre toate simţurile, la fel şi rugăciunea este cea mai dumnezeiască şi mai sfântă decât toate virtuţile.

Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, vorbeşte întotdeauna cu EL, aşa cum fac Fiul cu Tatăl, şi-şi întoarce faţa de la orice cugetare pătimaşă. De vreme ce rugăciunea este însoţirea minţii cu Dumnezeu oare în ce stare trebuie să se găsească cineva ca să poată să se apropie de Domnul şi să vorbească cu El, fără mijlocirea altuia, fără să ia seama la alte lucruri ?

Dacă Moise, stăruind se apropia de rugul aprins, nu putea până ce nu-şi punea sandale în picioare, tu care vrei să-l vezi pe Dumnezeu şi să vorbeşti cu El, n-ar trebui să scoţi şi să arunci de la tine orice gând păcătos ?

Războiul deplin între noi şi duhurile necurate nu se întâmplă din nici o altă pricină, decât din cea a rugăciunii duhovniceşti. Pentru că rugăciunea este foarte potrivnică şi stânjenitoare duhurilor necurate, în timp ce nouă, cărora ne aduce mântuirea este plăcută şi folositoare.

Ce vor demonii să lucreze înlăuntrul nostru? Pofta pântecelui înbuibat, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, ţinerea de minte a răului, şi celelalte patimi, ca prin acestea mintea să nu mai poată să se roage corect. Pentru că atunci când o biruiesc patimile iraţionale, n-o lasă să se mişte raţional. Să nu crezi că ai dobândit virtutea, dacă mai înainte nu te-ai luptat pentru aceasta până la sânge. Pentru că după Apostolul Pavel (Efeseni 6, 11) trebuie să ne împotrivim păcatului pâna la moarte cu osteneală şi sârguinţă.

Cel legat nu poate să alerge, aşa cum nici mintea care slujeşte înrobită vreunei patimi nu face rugăciune adevărată. Pentru că este trasă şi se învârte încoace şi încolo, din pricina gândului pătimaş şi nu poate să rămână netulburată.

Nu vei reuşi să te rogi curat dacă te amesteci în lucrurile materiale, şi te tulburi cu griji necontenite. Pentru că rugăciunea înseamnă izbăvirea de orice grijă.

Dacă vrei să te rogi ai nevoie de Dumnezeu care dăruieşte rugăciunea cea adevărată celui care stăruie necontenit în lupta rugăciunii. Deci, să-L chemi, zicându-i: "Sfinţească-se, numele Tău, vie Împărăţia Ta" (Matei 6, 9). Adică, să vină Duhul Sfânt, şi Unul Născut Fiul Său. Pentru că aceasta ne-a invăţat Hristos, spunându-ne că trebuie să ne închinăm şi să slujim Lui Dumnezeu Tatăl: "prin puterea Duhului care vădeşte Adevărul"(Ioan 4, 24). Întâi de toate, roagă-te să dobândeşti lacrimile, ca să înmoi cu jeluirea slăbiciunea sufletului tău. Şi atunci, lesne, vei mărturisi cu sinceritate înaintea Domnului, păcatele pe care le-ai săvârşit şi vei primi de la Acesta iertare.

Să nu te foloseşti de lacrimi ca să se împlinească orice cerere a ta. Pentru că Domnul se bucură mult când te rogi cu lacrimi! Dacă în rugăciunea ta verşi izvoare de lacrimi, nu te trufi, că eşti, chipurile, mai virtuos decât ceilalţi. Aceasta nu este izbânda ta, ci ajutorul pentru rugăciunea ta de la Domnul, ca să poţi să-ţi mărturiseşti cu râvnă pacatele tale şi să nu cedezi.

Când socoteşti că nu ai nevoie de lacrimi în rugăciunea ta pentru păcatele tale, să cugeţi cât de mult te-ai îndepărtat de Dumnezeu, în timp ce trebuia să fii de multă vreme lângă El, şi atunci vei plânge mai fierbinte. Intr-adevăr, dacă ai ştiinţă despre starea ta, te vei jelui din destul, tânguindu-te pe tine însuţi şi zicând ca şi profetul Isaia: "Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor, cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei" (Vezi Isaia 6,5).

Dacă vrei să te rogi şi să te faci vrednic de laudă să te lepezi de tine în orice moment. Şi dacă suferi mai multe lucruri înfricoşătoare, să te gândeşti la uşurarea pe care o vei afla, când alergi la rugaciune.

Dacă jinduieşti să te rogi aşa cum trebuie să nu-l întristezi pe nici un om. Dimpotrivă, să te rogi pentru cel nedrept. Toate câte le faci împotriva fratelui tău care te-a nedreptăţit, toate îţi vor fi piedică la vremea rugăciunii. Hristos a zis: "Dacă îţi vei aduce darul tău la altar... lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău, şi apoi, venind, adu darul tău" (Vezi Matei 5, 24). Pentru că ţinerea de minte a răului, înnebuneşte mintea omului care se roagă, şi întunecă rugăciunile lui. Cei care se roagă dar adună înlăuntrul lor tristeţe şi ţinere de minte a răului, se aseamănă cu oamenii care scot apă dintr-o fântână, şi o pun într-un vas găurit.

Să nu iubeşti multele cuvinte şi slava omenească. Altfel, nu în spate ci înaintea ochilor tăi, demonii îţi vor întinde curse şi se vor bucura cu tine la vremea rugăciunii, căci atunci cu uşurinţă te vor trage şi te vor ademeni, cu gânduri străine.

Dacă vrei să te rogi curat, nu ceda vreunei pretenţii trupeşti, şi nu vei avea la ceasul rugăciunii nici un nor care să te întunece.

Nu ocoli sărăcirea şi mâhnirea, pentru că acestea fac rugăciunea uşoară.

Ia aminte, stai în adevăr înaintea lui Dumnezeu în ceasul rugăciunii! Sau nu cumva eşti biruit de lauda omenească, şi pe aceasta o urmăreşti, făcând rugăciuni multe şi mari? Să nu te rogi ca fariseul, ci ca vameşul, ca să fii îndreptăţit şi tu de Domnul! Lauda rugăciunii nu este cantitatea, ci calitatea. Acest lucru apare clar, din parabola vameşului şi a fariseului, şi din cuvântul Domnului: Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie, vor fi ascultate (Matei 6, 7).

Să nu te rogi doar după rânduielile din afară, ci să-ţi îndemni mintea să simta lucrarea rugăciunii, cu multă frică.

Fie că te rogi singur, fie că te rogi cu fraţii, luptă-te să te rogi nu din obişnuinţă, ci cu simţire. Simţirea rugăciunii înseamnă adunarea minţii cu evlavie, cu cucernicie, cu suspine ascunse, şi cu durerea sufletului, care însoţesc mărturisirea păcatelor noastre.

Şi stai răbdând osteneala, să te rogi cu tărie şi stăruinţă, şi să-ţi întorci faţa de la grijile şi gândurile care îţi vin. Pentru că te tulbură şi te distrag ca să-ţi paralizeze tăria, şi voinţa. Dacă eşti răbdător, te vei ruga întotdeauna cu bucurie.
Luptă-te să-ţi mintea la ceasul rugăciunii, în tăcere şi fără grai. Doar aşa vei putea să te rogi!

Psalmodierea linişteşte patimile si potoleşte pornirile neregulate ale trupului. De aceea să cânţi, cu simţire şi frumos, şi te vei asemăna astfel cu puiul de vultur care zboară spre înălţimi :) .

Dacă n-ai primit încă harisma rugăciunii sau a cântării, cere-o cu stăruinţă şi o vei primi. Diavolul îl invidiază mult pe omul care se roagă şi foloseşte orice viclenie, ca să-i tulbure scopul. Astfel, când demonii văd că este râvnitor, că vrea să se roage cu adevărat, îi amintesc, chipurile, despre câteva lucruri necesare. Peste puţin timp însă îl fac sa le uite, şi îl îndeamnă să le caute. Şi pentru că nu şi le aminteşte, se tulbură şi se întristează. Când se aşează din nou la rugăciune, îi aduc aminte de cele pe care le căuta, ca să-şi întoarcă din nou mintea la acestea şi să piardă cu desăvârşire rodul rugăciunii.

La ceasul rugăciunii, memoria îţi aduce închipuirea vechilor lucruri, sau grijile noi, sau persoana celui care te-a întristat. Deci, păzeşte-ţi bine mintea, ca să nu-ţi pună înainte problemele ei. Şi să te îndemni continuu să conştientizezi înaintea cui te afli, pentru că este foarte firesc pentru minte, să fie atrasă cu uşurinţă de ţinerea de minte a lucrurilor la ceasul rugăciunii.
Atenţia minţii, care se osteneşte să afle rugăciunea, va aduce rugăciunea. Pentru că rugăciunea urmează ca nimic altceva atenţiei. Deci, să ne îngrijim cu râvnă să dobândim luarea-aminte.

Să nu-ţi faci vreo imagine despre Dumnezeu când te rogi, nici să îngădui să apară vreo înfăţişare în mintea ta, ci apropie-te nevăzut, de Dumnezeu Cel nevăzut. Să nu pofteşti să vezi cu ochii trupului tău îngerii, sau puteri, sau pe Hristos; ca să nu se întâmple să-ţi pierzi cu desăvârşire mintea, şi să primeşti astfel lupul în loc de păstor, şi să te închini vrăjmaşilor demoni. Păzeşte-te de cursele demonilor, pentru că apar acolo unde te rogi în linişte şi curat. Deodata îţi apare o înfăţişare ciudată, ca sa te împingă la mândrie, căci acolo vei bănui că se află dumnezeirea, dar Aceasta este nevăzută şi fără formă. Îngrijeşte-te să ai multă smerenie şi bărbăţie, şi nu se va atinge de tine lucrarea demonilor. Şi îngerii, în mod nevăzut, vor alunga departe toată lucrarea lor.
Când atotvicleanul demon foloseşte multe mijloace şi nu poate să împiedice rugăciunea dreptului, atunci se retrage puţin. Dar se răzbună mai târziu, îndemnându-l la mânie, ca să-i dispară starea interioară specială, care s-a creat prin rugăciune. Sau îl incită cu plăcerea trupească, tocmai ca să-i întineze sufletul.

Duhul Sfânt, luând parte la neputiinţa noastră, vine la noi, cu toate că suntem necuraţi de patimi şi de păcate. Şi dacă află mintea rugându-se cu sinceritate doar Acestuia, o ia în stăpânire şi pierde toată cearta gândurilor şi cugetelor viclene care-o înconjoară, şi-o îndeamnă la iubirea rugăciunii duhovniceşti.
Ai dorinţă să te rogi? Fă-te mort faţă de cele de pe pământ. Să ai întotdeauna patria în cer, dar nu doar prin cuvinte, ci prin viaţă îngerească şi prin cunoaştere dumnezeiască. Leapădă-te de toate, ca să moşteneşti totul! Dacă eşti teolog adevărat, te vei ruga cu adevărat! Şi dacă te rogi cu adevărat, eşti un adevărat teolog!

Fericită este mintea care la vremea rugăciunii nu plăsmuieşte înlăuntrul ei nici o înfăţişare! Fericită este mintea care se roagă nestingherită şi dobândeşte un timp, mai mult, dorul după Dumnezeu! Fericită este mintea care la vremea rugăciunii, devine nematerială, şi liberă de toate! Fericită este mintea care la vremea rugăciunii, rămâne netulburată de nici un lucru!sursa:blog vestitorul ortodox

Sf. Nicolae Velimirovici: CUGETĂRI DUREROASE ASUPRA CĂDERII UNUI POPOR ORTODOX

Ne-am lepădat de Hristos, de aceea ne-a lepădat Hristos
“În Sfânta Scriptură se află înscrise şi aceste cuvinte ale Domnului, pline de mustrări pentru poporul Israiliitean: Două şi rele a făcut norodul meu: m-au părăsit pre mine, izvorul apei vieţii şi şi-au săpat luişi fântâni surpate, carile nu vor putea ţinea apă. (Ier.2:13)
Sfânta Scriptură este fără de greşeală. Ea este rânduiala Cosmosului, lăsată de Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se lămureşte rostul fiecărui om şi fiecărui neam. Tot cuvântul dumnezeiesc din această sfântă Carte a Cărţilor este şi descoperire a adevărului, şi dreptar în viaţă. Toată civilizaţia modernă nu a izbutit să clintească nici măcar un cuvânt al Sfintei Scripturi. Toată ştiinţa Europeană nu e în stare să înlocuiască nici măcar o poruncă a Domnului.
Se vor scrie cărţi peste cărţi despre pricinile destrămării Iugoslaviei, dar nu vor putea arăta limpede cele ce în Sfânta Scriptură se spun într’o singură propoziţie. Aşadar, de ce a căzut un stat de vârsta unui copil? În orice caz, nu din pricina bătrâneţii, veţi spune. Însă eu vă zic că din pricina bătrâneţii şi prea-îmbătrânirii. Iugoslavia a căzut din pricina bătrâneţii şi prea-îmbătrânirii, o repet. Prin obârşia naşterii sau facerii, ea a fost foarte tânără, iar asemuită cu statele vechi de o mie de ani din Răsărit şi din Apus, era cu adevărat la vârsta copilăriei. Dar, după păcatele ei, era bătrână. După păcatele şi fărădelegile sale, era bătrână şi prea-îmbătrânită. Din această pricină, moartea s’a năpustit asupra ei şi a sugrumat-o.
Iată o pildă: doi tineri au făcut armata, apoi fiecare s’a dus în calea lui. Unul dintre ei a fost serios şi cu băgare de seamă, iar al doilea uşuratic şi destrăbălat. S’au întâlnit peste trei ani. Prietenul cel cu băgare de seamă, sănătos, puternic şi vesel, privi la prietenul lui nechibzuit şi rămase uimit. Vedea în faţa sa nu un tânăr de 25 de ani, ci un bătrânel de 25 de ani, încărunţit, gârbovit, ofticos.
Cum eşti? Ce faci? îl întreabă cel sănătos pe cel bolnav.
Iată, cum să fiu? Aştept cu frică luna lui Februarie.
Şi de ce se temea, nu a scăpat. Căci şi acest lucru este scris în Sfânta Scriptură, ca şi cuvânt al lui Dumnezeu: Te va găsi aceea de care tu te temi. Şi tânărul îmbătrânit nu a scăpat de ce se temea. Moartea l-a aflat plimbându-se agale în luna lui Februarie, l-a atins doar cu degetul mic, şi el s’a stins. Păcatele, ca nişte viermi, rod şi fărâmiţează instituţiile tinere şi foarte tinere. Iugoslavia era îmbătrânită şi prea-îmbătrânită de păcate, de aceea a căzut şi s’a prăbuşit.
Două rele a făcut poporul în Iugoslavia. Au lepădat pe Dumnezeu, izvorul apei vieţii, acesta e întâiul păcat, întâiul rău - şi şi-au săpat fântâni surpate, care nu vor putea ţine apă - acesta e al doilea păcat, al doilea rău. Păstorii şi cârmuitorii poporului l-au părăsit pe Hristos Dumnezeu, Cel ce este întotdeauna izvor de apă proaspătă şi sănătoasă, şi au început, după pilda popoarelor eretice şi fără de Dumnezeu, să sape puţuri seci, să adune apă de ploaie. Acestea numeau puţurile seci „cultură şi civilizaţie,” sau „ştiinţă şi modernism,” sau „progres,” sau „modă,” sau „sport” – şi tot aşa.
Ne-am lepădat de Hristos, de aceea ne-a lepădat Hristos. Iugoslavia a însemnat îndărătnicie împotriva lui Hristos, îndărătnicie împotriva Sfântului Sávva, îndărătnicie împotriva a tot ce e Sârbesc, îndărătnicie împotriva trecutului neamului Sârbesc, îndărătnicie împotriva cinstei şi înţelepciunii poporului, îndărătnicie împotriva tuturor celor sfinte ale neamului – îndărătnicie, doar îndărătnicie! Din această pricină am avut un stat fără binecuvântarea lui Hristos, libertate fără bucurie, război fără lupte, prăbuşire fără biruinţă, suferinţă fără de seamăn.
Însă, de această dată, toată răutatea omenească s’a întrecut pe sine, ba chiar şi înţelegerea omenească. Când a început să plângă toată inima Sârbească, Dumnezeu şi-a întins mâna către cel ce se îneca. Când tot poporul şi-a îndreptat privirea către Domnul cel Viu, şoptindu-i din inimă însângerată: Nu ne lăsa pre noi folosinţei omeneşti, ci ne miluieşte pre noi, că la tine este mântuirea, atunci Domnul ne-a izbăvit, şi a curăţat pământul nostru de Nemţi, ne-a dat înapoi libertatea şi ne-a dăruit ţara. Slavă şi laudă Ţie, milostive Doamne!
Dar să ştiţi şi să spuneţi neîncetat copiilor voştri că Domnul s’a milostivit de noi cu condiţia nerostită de a nu ne mai lepăda niciodată de El, de izvorul dătător de viaţă al apei celei vii, şi de a nu mai săpa, întorcându-i spatele lui Hristos, precum ereticii şi cei fără de Dumnezeu, puţuri seci în jurul cărora oamenii stau şi aşteaptă, şi mor de sete. S’a milostivit şi sub cuvânt ca nimeni să nu mai cuteze a se îndărătnici împotriva celor sfinte ale lui Dumnezeu şi ale neamului, iar poporul să stea sub flamura lui Hristos şi să proslăvească, mai puternic şi stăruitor, cu gândurile, cu cuvintele şi cu faptele, pe Dumnezeu cel Unul în Treime,
Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, în veacul veacului. Amin”.
Răutatea şi minciuna lucrează pentru al treilea război mondial
“Când o casă ia foc, se aprind mai întâi părţile ce ard cel mai repede. Mai întâi se aprind paiele şi trestia, apoi scândurile, şi tot aşa – până ce flăcările cuprind întreaga construcţie. Aşa se petrece şi cu omul. Focul patimilor năvăleşte mai întâi în inimă, cel mai simţitor şi cel mai uşor de aprins mădular al făpturii omeneşti. Când se aprinde inima, întreaga făptură omenească ia foc. Când inima este biruită, totul este biruit. Când inima se strică, totul e stricat. Din inimă izvorăşte dragostea sau ura, înţelepciunea sau prostia, curăţia sau noroiul, viaţa sau moartea. Dacă credinţa vreunui Creştin se află în lăuntrul inimii, atunci credinţa sa este putere de nebiruit într’însul. O astfel de inimă dă şi limbii putere să grăiască convingător. Căci limba este vestitoare ori unora, ori altora – ori vestitor credincios al cămării cu mărfuri de aur din inimă, ori vestitor mincinos al unei dughene scăpătate.Ştia Atotînţeleptul Mântuitor ce vorbea, atunci când a spus: Cele ce ies din gură, din inimă ies. /Mat. 15:18/Ştia înţeleptul Său apostol, Sfântul Pável, că drept tâlcuieşte gândul Învăţătorului său, când a spus: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. /Rom. 10:10/ Dumnezeu preţuieşte cele ale inimii şi nu poate fi păcălit de limbă. Oamenii preţuiesc cele ale limbii, căci nu ştiu ce se află în spatele limbii, în inimă.
Fraţii mei, citiţi Sfânta Scriptură mai înainte de toate şi mai mult decât toate. Cunoştinţele dobândite dacă citiţi tot, mai puţin Sfânta Scriptură, vor sluji doar la pieirea voastră, nu spre mântuire. După Sfânta Scriptură, să citiţi Vieţile Sfinţilor, adică înfăţişarea vieţilor sfinţilor şi sfintelor Bisericii celei Ortodoxe. Toate cărţile lumii acesteia nu pot aduce sufletului omenesc acea putere, mângâiere şi dulceaţă adusă de Sfânta Scriptură şi de Vieţile sfinţilor.
În viaţa Sfântului Mucenic Haralambie citim cum acest neînfricat sfânt de 113 ani a strigat chinuitorului său păgân: „Nu este răutate în inima mea, nici vicleşug în limba mea!” Iată fraţilor, dreptarul de căpetenie al credinţei Creştine: mai întâi să nu avem răutate în inimă, şi apoi să nu avem minciună în gură.
Dar iată, fraţilor, aceasta este şi tâlcuirea sorţii celei rele a omenirii zilelor noastre: răutatea a răpit inima omenească, de aceea inima a ajuns un organ al răului, o unealtă a minciunii. Limba nu poate grăi dreptate dacă inima este plină de răutate. Dacă în izvor se află necurăţie, atunci şi conducta de apă va aduce necurăţie. Limba e sluga inimii. Şi când sluga minte, se trădează repede pe sine.
Ce e minciuna? Un adevăr prefăcut. Ce înseamnă a minţi? Înseamnă a te îmbrăca cu veştmintele adevărului, a te ascunde în spatele adevărului; a te arăta sub numele adevărului; a pune firma adevărului pe dugheana minciunii; a înfăţişa o babă drept o mireasă, cu ajutorul pudrei şi sulemenelilor. Minciunii nu îi este cu putinţă să facă nici măcar un pas sub numele ei. Căci oriunde s’ar înfăţişa zicând „Eu sânt minciuna!,” nimeni nu ar primi-o. De aceea ea merge în umbra adevărului. Aşadar, minciuna întăreşte adevărul ca realitate, căci fără adevăr nu se poate găsi niciunde.
Răutate în inimă şi minciună în gură, fraţii mei, aşa a ajuns omenirea în vremurile noastre. Răutatea şi minciuna sânt focurile ce au pricinuit aprinderea întregii lumi în ultimele două războaie mondiale. Răutatea şi minciuna – aceste două meşteşuguri ale lumii, să ştiţi, vor lucra neobosit să producă şi cel de-al treilea incendiu mondial, mai înfricoşat decât cele două de mai înainte.
Luptaţi, fraţilor, împotriva răutăţii şi minciunii.
Luptaţi împotriva răutăţii din inimă şi minciunii din gură, ca să împiedicaţi noul război mondial între popoare. Aceasta este ştiinţa lui Hristos: Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine. /Lc. 4:23/ Aceasta este calea Creştinilor: începe cu tine însuţi. Din orice altă parte veţi porni, nu veţi reuşi nimic. Hristos Dumnezeu v’a învăţat aceasta. A Lui fie slava şi lauda în veac. Amin”.
sursa:(Cugetarile 3 si 19 din cartea: Sf. Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Ed. Predania)

Cuvinte Folositoare Despre Rugaciune - Parintele Sofian Boghiu

Cuvinte Folositoare Despre Rugaciune - Parintele Sofian Boghiu

Nota: Par. Arhimandrid Sofian Boghiu, staretul Manastirii Antim din Bucuresti, Apostolul Bucurestilor cum mai este numit in randul credinciosilor, este o icoana duhovniceasca cum putine au mai rames in Romania. Figura senina a celui socotit sfant de cei ce l-au cunoscut si il iubesc, de fiicele si fiii sai duhovnicesti, este cunoscuta si in Statele Unite, in deosebi de romanii din Chicago, Cleveland si Detroit. Gasind intr'un numar din anii trecuti ai ''Vestitorului Ortodoxiei'' cuvintele folositoare despre rugaciune rostite de Par. Sofian in aula Facultatii de Drept din Bucuresti in Decembrie 1996, ne grabim a le impartasi cititorilor nostri cu certitudinea ca le vor fi de folos si lor..

Despre programul de rugaciune al unui student

In Atena a fost candva o pereche de studenti care a impresionat foarte mult pe contemporanii lor: Grigorie si Vasile, unul numit ''cel Mare'' iar celalalt ''Teologul.'' Acestia erau fericita pereche de studenti care, pe langa studiile lor, aveau si preocuparile Evangheliei. Si urmau doua drumuri acesti studenti, ne spune Sfantul Grigorie, colegul Sfantului Vasilie, un drum era la scoala si altul la biserica.

Asa ar trebui sa impleteasca viata si studentii nostri de azi, intre studii si rugaciune. Nu stim cum isi pot face programul, insa, pe langa hrana trupeasca pe care vrand-nevrand o cautam si ne-o insusim, avem nevoie de hrana sufleteasca, fara de care murim, desi traim, devenim sterpi, impietriti, uscati, nesimtitori, gelosi, mandri s.a.m.d. Dupa dum spune Mantuitorul: ''Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua.''

Viata aceasta duhovniceasca de rugaciune este o legatura cu Izvorul sfinteniei, al vietii si al intelepciunii si ea ne ajuta sa si invatam bine, sa sfasiem intunecimile de pe mintea si inima noastra care ne fac nesimtitori la cuvintele lui Dumnezeu. Prin rugaciune aceste valuri se indeparteaza, iar daca punem accentul pe apropierea de Dumnezeu, toate celelalte vin aproape de la sine, firesc. Sa nu fie goluri in viata noastra, rugaciuni numai cate o zi sau cate o clipa si restul timpului petrecut cu celelalte preocupari, ci fiecare zi cu toate ascultarile ei scolaresti si sociale sa fie marcata de rugaciune. Fara aceasta alternanta viata noastra schioapata si se imbolnaveste.

Calea de urmat in viata: casatorie sau calugarie?

Casatoria este calea normala a vietii. De la inceputurile lumii a fost o pereche de oameni, stramosii nostri Adam si Eva. Ei au avut aceasta porunca de la Dumnezeu sa creasca si sa se inmulteasca fiind randuita astfel familia ca temelie a neamului omenesc si ca izvor al vietii. Prin casatorie omul, barbat si femeie, devine creator inmultind neamul omenesc. E o chemare generala pentru acest mod de viata.

Calugaria este sfat evanghelic si vine la calugarie numai cine are chemare, cine este indemnat din miezul fiintei lui. De aceea e mare deosebire intre un mod si altul de viata, calugarul are o misiune iar familia alta. Viata calugareasca am putea spune, pune accentul pe lumina cand apune soarele; viata familiei are mai mult in vedere latura sociala, adeseori cu grijile si problemele ei priveste mai mult in jos sau pe orizontala, nu are timp sa se uite si in sus.

Cel care vine la manastire mai ales pentru acest tel special, legatura cu Dumnezeu, poate interveni spre a atrage atentia si a lumina mintea si credinta oamenilor spunandu-le ca mai este un rest de viata, nesfarsit insa, si dincolo de viata de aici, sa gandeasca deci dincolo de mormant. Deseori agonisind zi si noapte pentru painea si adapostul de toate zilele uitam ca vom muri intr'o buna zi si ca vom da seama si de orice cuvant desert rostit in viata, ne spune Insusi Mantuitorul. Calugarul si preotul care se casatoreste au datoria de a lumina intunericul din viata noastra de toate zilele.

Ce este rugaciunea fara cuvinte? Dar rugaciunea ca focul de care vorbeste Sf. Ioan Cassian?

Rugaciunea aceasta este rugaciunea inimii, cand se roaga nu numai mintea sau gura ci si inima si se roaga fara cuvinte, ziua si noaptea, cand harul lui Dumnezeu lucreaza asupra noastra in asa masura incat tot launtrul nostru arde ca un foc asemanator sfintei lumini de la Ierusalim sau cu flacara rugului aprins din Sinai. Aceasta lumina nu mistuie materia, ca si focul inimii. El arde si lumineaza asa cum lumineaza Dumnezeu mintea noastra si inima noastra cand dorim ceva dumnezeiesc.

Rugaciunea poate suplini impartasania?

Nu, impartasania are rolul ei si rugaciunea rostul de chemare a acestei mari Taine, Sfantul Trup si Sange al Domnului Iisus. Sfanta Maria Egipteanca, prin rugaciune, fara impartasanie, dupa 47 de ani de sihastrie, in pustiul Iordanului ajunsese ca in rugaciune sa se inalte de la pamant si totusi a avut nevoie de impartasanie. Sfantul Zosima care a gasit-o in pustie si i-a adus Sfintele Taine, a pus pecetea pe inalta ei treapta de rugaciune. Dorinta ei cea mare a fost sa-i aduca Sfanta Impartasanie, ca plinire si desavarsire a rugaciunii.

Atentia la rugaciune

Cand ne rugam cu glas tare, acatiste, canoane, psalmi sau orice alta rugaciune, chiar si rugaciunea lui Iisus, adeseori mintea colinda pe alte coclauri. De aceea este bine sa fim mai concentrati sa facem un efort. Daca nu reusim dintr'o data, putem repeta rugaciunea si sa ne caim pentru aceasta ratacire a mintii si sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne ajute pentru a ne aduna mintea in noi insine. Biserica are rugaciuni deosebit de frumoase, dar pentru a avea un folos sporit din ele trebuie sa avem mintea concentrata asupra fiecarui cuvant al lor.

Dar pentru ca mintea rataceste, dupa ce ne rugam suntem aceiasi oameni cum eram si inainte de a ne ruga, nu se intampla nimic inlauntrul nostru. Ma uit in biserica la noi, se fac rugaciuni, Sf. Liturghie - care e cea mai mare rugaciune a Bisericii, se tine un cuvant despre rugaciune sau despre altceva, insa dupa ce a incetat slujba se face harmalaie in biserica. Dovada ca n'a ramas aproape nimic in mintea si inima celor care au ascultat, e ca fiecare vorbeste cu totul altceva decat cuvantul sau rugaciunea spusa.

De aceea e nevoie in rugaciunile noastre spuse cu glas tare sau in taina sa fim concentrati la fiecare cuvant, iar daca nu reusim, sa o repetam de cate ori e nevoie. Despre rugaciunea spusa fara de atentie spune Mantuitorul: ''Ma cinstiti numai cu buzele iar cu inima fiind departe de Mine.'' Scopul rugaciunii, si al rugaciunii lui Iisus in special, este sa ne conduca spre centrul fiintei noastre, spre locul unde Dumnezeu e ascuns in no

Domnul Hristos ne spune ca Imparatia lui Dumnezeu e inlauntrul nostru, la fel si Sfantul Pavel: ''Voi sunteti temple ale Duhului Sfant'' (I Cor. 3, 16). Aici chemam pe Dumnezeu, pe Maica Domnului si pe ceilalti sfinti invocati in rugaciune si fara aceasta atentie rugaciunile noastre nu se intorc catre noi ci raman plutind in vazduh, nu ne folosim de ele. E ca si cum ne-am uita intr'o vitrina incarcata cu toate bunatatile, dar intre noi si ele ramane un geam si nu putem pune mana pe ele. Asa si rugaciunile noastre, sunt despartite de noi prin neatentie, ca printr'un obstacol. Sa nu fi

Ce este de facut cand un duhovnic indeamna catre un crestinism social din care este exclusa rugaciunea mintii si latura lui mistica?

Cred ca nu este o viata crestina acea care nu e si mistica in acelasi timp, adica tainica si legata de Dumnezeu. Un crestin adevarat este cel care se impartaseste de Tainele Bisericii, care isi sfinteste viata sa launtrica ''Intra in camara ta si roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns'' (Matei 6, 6). Cum poti sa traiesti si sa te rogi fara sa te gandesti la Acest Tata Ceresc, ca e ascuns undeva si vede starea ta sufleteasca, launtrica?

Cum poti fi lumesc, pamantesc, lipsit de energia sufletului, care daca nu este in noi, aceasta materie foarte perfectionata - trupul - ajunge de nimic, se topeste si-l mananca jivinele? In fiecare dintre noi este un centru tainic prin care sa se indrepte toate relatiile noastre cu aproapele: dragostea, bunatatea, mila, smerenia, bunacuviinta. Toate sunt legate de centrul mistic al fiintei noastre, in care locuieste Dumnezeu prin harul Duhului Sfant.

Si paganii aveau o viata sociala, indreptata insa pe latura orizontala. Mantuitorul ne spune sa cautam ''mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui.'' (Mt. 6, 33). Asa incat nu cred ca este o piedica in viata sociala daca in acelasi timp ai un izvor nesecat de viata prezenta lui Dumnezeu in tine insut

Cum asculta Dumnezeu rugaciunea celor care nu s'au spovedit de ani de zile si care traiesc in pacate mari?

Daca se roaga ca vamesul din Evanghelie, cu umilinta, cu durerea inimii, cerandu-si iertare pentru ticalosiile de pana atunci, Dumnezeu il asculta. Pentru pacatosi S'a intrupat Dumnezeu in istorie. Talharul de pe cruce a spus cateva cuvinte numai si a fost iertat. Despre el spune Fericitul Augustin acest cuvant ''Fericit talhar, toata viata a furat si la urma a furat Raiul.'' Dumnezeu asculta rugaciunea facuta cu cainta, cu regret fata de tot ceea ce a fost rau in viata lui pana atunci, pana in clipa in care s'a gandit ca este Dumnezeu si are si raspundere in viata aceasta pamanteasca

Ispitele in viata duhovniceasca

Exista ispite de-a stanga si de-a dreapta; primele sunt foarte cunoscute: betia, lenevia, desfraul, furtul, razbunarea, mania si altele sunt ispite de-a stanga. Cele din urma, de-a dreapta, sunt exagerari nesanatoase ale faptelor bune. Postul este randuit de Biserica spre a ne folosi in curatia noastra launtrica si trupeasca. Dar el trebuie sa fie nu numai trupesc, ci si sufletesc. Unii pun accent numai pe postul trupesc in asła masura incat tin posturi lungi si seci.

Chiar azi am auzit un lucru foarte interesant: spunea cineva ca a intalnit un grup de persoane care nu mancau branza pentru ca se face cu cheag si de aceea se amesteca si putin sange in branza. Aceasta este o exagerare. Nicaieri in viata duhovniceasca a Sfintilor Parinti nu e o analiza asa de stricta si de falsa in acelasi timp. Deci postul daca nu e facut cu dreapta socoteala ca sa fie cu adevarat de folos, neunit cu bunatatea inimii, cu paza gurii, cu ferirea de a osandi pe altul - lucru foarte vinovat inaintea lui Dumnezeu - nu foloseste, ba chiar vatama. Poti sa te usuci si sa mori de foame dar daca ai rautate impotriva aproapelui tau si-l vorbesti de rau cand el nu e da fata, zadarnic iti este postul. Asemenea fapte facute cu gand bun au rolul de a ne sfinti viata, dar cand sunt exagerate devin caderi de-a dreapta. Gresesti calea prin fapte bune.

De aceea este bine sa cerem de la Dumnezeu intelepciune ca sa ne lumineze calea, sa mergem pe calea aceasta imparateasca, via aurea (calea de aur), spre a nu gresi. Postul sa fie cu intelepciune facut, infranarea sa fie cu adevarat abstinenta, paza simturilor sa fie sincera, la fel si cainta, rugaciunile cat de multe sa fie atente si cu smerenie facute. Atunci toate vor merge bine

Este bine ca un grup de credinciosi, de prieteni sa faca rugaciunile de seara, de dimineata ori alte rugaciuni impreuna fiind?

Rugaciunea facuta in grup este foarte bine primita de Dumnezeu. In momentul in care Sfantul Petru era inchis, undeva intr'o casa crestinii erau adunati si se rugau pentru el. Toti aveau acelasi dor, aceeasi nazuinta, aceasi rugaciune ca Sfantul Petru sa fie scapat de la moarte, fiindca a doua zi trebuia sa fie executat in vazul ierusalimitenilor. Fiindca s'au rugat toti cu acelasi dor, Dumnezeu i-a ascultat. Asa incat, cand se roaga mai multi laolalta, cum se roaga de pilda pe la internate sau camine - unul citeste si ceilalti asculta -, este frumos si bine dar cu o conditie necesara: sa fie toti atenti la cuvintele rugaciunii. Rugaciunea particulara e mai buna, mi se pare mie, pentru ca, atunci cand ma ratacesc cu mintea, cu luarea aminte, ma pot intoarce, o repet si ma caiesc si zabovesc asupra unei vorbe sau parti din rugaciune. Cand sunt mai multi nu pot sa-i opresc pe toti si sa reiau rugaciunea de unde m'am ratacit eu cu mintea. In astfel de cazuri e mai buna rugaciunea particulara

Ce trebuie sa facem atunci cand, in timpul rugaciunilor de seara si de dimineata, suntem obositi sau nu avem disponibilitate sufleteasca?

Daca putem face efortul de a continua rugaciunea atunci cand suntem obositi, sa o continuam. Dar daca nu, Dumnezeu stie starea reala si sincera a vietii noastre. De suntem obositi cu adevarat si mintea ne e rispita sa spunem macar o rugaciune, doua facand si cateva matanii si ne putem odihni. Daca reusim sa ne trezim in timpul noptii, sa continuam aceasta rugaciune. Randuiala pentru rugaciune este sa se faca in mod constient, sa fii atent la ceea ce spui inaintea lui Dumnezeu Care este prezenta continua, ne stie si ne vede in orice clipa. La fel sa fim si noi, prezenti si atenti cand vorbim cu El.

Cum sa intelegem expresia ''singura grabnic ajutatoare'' adresata in rugaciune Maicii Domnului?

Maica Domnului este Maica Mantuitorului Hristos. O mama totdeauna este foarte sensibila fata de copilul sau. Orice i se intampla, e repede miscata. Daca este intr'o cumpana greu fiul ei, ori de s'a purtat mai rau pana atunci, ea degraba se ingrijoreaza si nu stie cum sa-l ajute mai repede sa scape din acel impas. Mama pamanteasca.

Am intalnit din acestea foarte multe in viata mea de preot. Mama Mantuitorului Hristos este o mare exceptie. Fiind Iisus pe cruce a spus catre Maica Domnului: ''Femeie, iata fiul tau'' si ucenicului si Apostolului Ioan: ''Iata mama ta!'' Prin aceasta incredintare de catre Mantuitorul in cel mai greu moment al Sau, cand era rastignit, Fecioara Maria devine maica noastra a pamantenilor. Ea si Sfantul Ioan Botezatorul sunt mari mijlocitori inaintea lui Dumnezeu, acesti doi martori ai Mantuitorului avand multa trecere inaintea Lui. Cand ne adresam catre Maica Domnului neavand curajul sa vorbim cu Domnul Hristos din cauza faptelor noastre de rusine, ea mijloceste pentru noi: ''Doamne, Tu care Te-am purtat pe bratele mele, Care Te-am crescut in viata Ta pamanteasca, ajuta-ma in rugaciunea mea si ajuta-l pe acesta care se roaga mie!'' In acatistul Acoperamantului Maicii Domnului este acest loc intr'un icos de acolo unde Maica Domnului se roaga Mantuitorului spunand: ''Imparate ceresc, primeste pe tot omul ce se roaga Tie si cheama numele meu intru ajutor ...''

Cu adevarat rugaciunea Maicii e primita de Fiul sau, caci El e Dumnezeu, plin de dragoste. Sa va spun o mica istorioara, din inchisoare: Cuiva care a fost inchis si a stat douazeci de ani in temnita, unui tanar, imbatranit acolo intr'o ancheta extraordinar de grea i s'a terminat rabdarea. Si-a pus in gand sa gaseasca un mijloc prin care sa-si curme viata. Dar cugetand el acestea si-a adus aminte ca, afara cand era, bunica ii spunea sa se roage Maicii Domnului pe vreme de necaz mare. Spunea el: ''Catre Mantuitorul n'aveam curaj sa ma rog, din cauza greselilor mele, dar catre Maica Domnului care a fost si ea pamanteana ca si noi m'am rugat.'' Scurt, o rugaciune la disperare: ''Maica a Domnului, nu mai pot suporta durerile si presiunile care mi se fac aici. Ajuta-ma!'' Se ruga in celula si peste cateva clipe vede intrand, prin usa inalta a incaperii, o faptura in alb cu un prunc in brate: ''M'ai chemat am sa te ajut. Fii in pace'' si a plecat mai departe. Dupa aceea pe tanar l-au chemat la ancheta si l-au mutat in alt loc, insa toata perioada de inchisoare pe care-a mai facut-o a fost o viata foarte linistita in sufletul lui desi suferintele din afara erau destul de grele. Maica Domnului l-a ajutat imediat dupa rugaciunea sa. Aceasta intamplare o stiu de la cel care a patit-o, el mi-a spus-o. Si in inchisoare ne se minte, spune fiecare ce are curat in inima lui

Asa poate fi Maica Domnului grabnic ajutatoare. Insa rugaciunea sa fie cu tot dorul, cu toata fiinta, cu toata puterea si increderea, la disperare facuta. Uneori rugaciunea se implineste atunci, nu trebuie timp si rugaciuni prea lungi. E nevoie de rugaciuni lungi ca sa ne potolim si sa ne adunam noi, sa ne putem concentra catre Dumnezeu. Dar in momentele acestea grele, pe loc, atunci, ti se raspunde.

(Din ''Vestitorul Ortodoxiei'' Nr. 172, 1997)