TROPARUL ŞI VIAŢA SF. ADRIAN ŞI NATALIA
26 august
Marele
prigonitor al Bisericii lui Hristos, păgînul împărat Maximian, omorînd
pretutindeni mulţi creştini, a mers în Nicomidia, cetatea Bitiniei, şi a
intrat mai întîi în capiştea idolească, de s-a închinat necuraţilor
zei. Apoi, căzînd cu faţa în jos înaintea idolilor, a adus necuratele
lor jertfe, împreună cu toţi cetăţenii. După aceea a poruncit ca pe cei
ce cred în Hristos, să-i caute şi să-i aducă la chinuire. Îngrozirea lui
era înfricoşată asupra acelora ce ar ascunde un creştin; iar acelora ce
ar şti undeva un creştin ascuns şi ar spune sau îl va prinde singur
şi-l va aduce la judecată, îi făgăduia daruri şi cinste.
Atunci
se dădeau la moarte vecini pe vecini şi tată pe fii; pe de o parte,
temîndu-se de îngrozirea împărătească, iar pe de alta, aşteptînd plata.
Pentru aceea, oarecare din păgîni, apropiindu-se de mai marii oştilor,
au zis: “Iată, creştinii s-au ascuns în peşteră. Eu i-am auzit acolo în
noaptea aceasta, cîntînd şi rugîndu-se Dumnezeului lor”. Atunci îndată
s-au trimis ostaşi, care, alergînd degrabă şi ajungînd la acea peşteră,
au prins pe toţi creştinii cîţi au fost în ea, adică 23 de bărbaţi, şi,
legîndu-i cu lanţuri de fier, i-au adus în cetate ca să-i pună înaintea
împăratului.
În
vremea aceea împăratul mergea la jertfe cu careta spre capiştea
idolească. Pe cale l-au întîmpinat ostaşii, care duceau pe acei creştini
legaţi, şi i-au zis: “O, împărate, iată aceştia sînt potrivnicii
poruncii tale, care batjocoresc pe mai-marii noştri zei”. Iar împăratul,
oprind careta, a poruncit să-i aducă mai aproape de el pe cei legaţi;
deci i-a întrebat: “De unde sînteţi?” Iar ei au răspuns: “Sîntem născuţi
aici, iar cu credinţa sîntem creştini”. Zis-a împăratul către ei:
“N-aţi auzit oare ce fel de chinuri sînt pregătite acelora ce se numesc
creştini?” Răspunseră sfinţii: “Am auzit şi am rîs de nebunia ta şi
chiar de satana cel ce lucrează în fiii necredin-ţei şi cărora tu le
eşti începător”.
Mîniindu-se,
împăratul a zis: “O, ticăloşilor, îndrăzniţi a mă numi pe mine nebun şi
a rîde de mine? Mă jur pe mai-marii zei, că voi sfărîma trupurile
voastre cu chinuri amare”. Şi a zis către ostaşi: “Întindeţi-i şi
bateţi-i cu toiege, şi atunci vom vedea de va veni Dumnezeul lor să-i
ajute şi să-i scoată din mîinile mele”. Astfel sfinţii mucenici au fost
bătuţi de ostaşi.
Deci,
au adus trei muncitori care au bătut pe sfinţi cu vine de bou pe trupul
gol. Bătîndu-se, mucenicii ziceau către împărat: “Vrăjmaş al lui
Dumnezeu, mai pune încă alţi trei ca să ne chinuie; pentru că, cu cît
vei înmulţi numărul chinuitorilor şi vei adăuga chinuri multe, cu atît
vei înmulţi cununile noastre”. Zis-a împăratul către dînşii: “O,
ticăloşilor mai mult decît toţi oamenii, eu voi lua capetele voastre şi
voi mai aşteptaţi cununi! Lepădaţi-vă de credinţa voastră cea deşartă şi
nu vă pierdeţi singuri prin nebunia voastră!” Atunci mucenicii au
răspuns: “Te va pierde pe tine Dumnezeu, pentru că îi chinuieşti pe
robii Săi fără vină, care nu ţi-au făcut nici un rău!”
Zis-a
împăratul către slujitori: “Bateţi-i cu pietre peste gură”. Atunci
slujitorii, luînd pietre, i-au bătut peste gură pe mucenici, dar nu i-au
vătămat pe dînşii, ci pe ei înşişi; deoarece, înnebunind, îşi sfărîmau
fălcile cu aceleaşi pietre unul altuia. Sfinţii au zis către tiranul
Maximian: “Pe noi, cei ce nu ţi-am greşit nimic, ne baţi fără milă; şi
pe tine să te bată îngerul lui Dumnezeu şi toată casa ta cea necurată să
o piardă, nelegiuitule şi ocărîtorule de Dumnezeu! Nu poţi să te saturi
de chinurile cu care ne chinuieşti de atîtea ceasuri, mîniindu-te
asupra noastră? Dar mai mari chinuri decît acestea te aşteaptă pe tine,
deoarece n-ai socotit că sîntem îmbrăcaţi şi noi cu acelaşi trup ca şi
tine, afară numai că trupul tău este blestemat şi necurat, iar al nostru
este curăţit şi sfinţit prin Sfîntul Botez”.
Chinuitorul
Maximian, aprinzîndu-se cu mînie mai mare, a zis: “Mă jur pe marii zei
că voi porunci să vă taie limbile, ca şi ceilalţi care privesc la voi să
se înveţe a nu se împotrivi stăpînilor săi”. Iar mucenicii lui Hristos
au zis: “Ascultă, chinuitor păgîn, dacă tu urăşti şi chinuieşti acei
robi, care sînt potrivnici trupeştilor stăpîni, pentru ce pe noi ne
sileşti ca să ne împotrivim Domnului Dumnezeului nostru? Oare voieşti ca
să luăm şi noi aceleaşi chinuri care-ţi sînt gătite ţie?”
Chinuitorul
a întrebat: “Spuneţi-mi ce chinuri îmi sînt pregătite mie?” Sfinţii au
răspuns: “Acelea pe care Dumnezeu le-a pregătit diavolilor şi îngerilor
lui. Acelea sînt pregătite şi vouă, care sînteţi vase diavoleşti. Ele
sînt: focul cel nestins, viermele cel neadormit, chinuirea cea
neîncetată, pedeapsa cea veşnică, groapa pierzării iadului, întunericul
cel din afară şi tartarul, unde este plîngerea şi scrîşnirea dinţilor,
şi alte chinuri nenumărate”. Zis-a chinuitorul: “Cu adevărat vă voi tăia
limbile”. Sfinţii au răspuns: “Nebunule, măcar de ne vei tăia limba, cu
care lăudăm pe Dumnezeu, însă suspinele noastre se vor sui mai bine la
Domnul şi inimile noastre cu mai mare glas vor striga către Dînsul.
Asemenea şi sîngele nostru cel vărsat o să strige ca o trîmbiţă către
Stăpînul nostru, că pătimim acestea fără vină”.
Astfel
grăind sfinţii, împăratul a poruncit să-i lege cu fiare şi să-i arunce
în temniţă; iar numele şi cuvintele să le scrie în cartea cea de
judecată. Cînd s-au dus sfinţii în curte pentru scrierea numelui, unul
dintre mai-marii curţii, bărbat cinstit, anume Adrian, ţinînd de
elineasca păgînătate şi privind la răbdătoarea şi vitejeasca pătimire a
acelor mucenici, s-a apropiat de ei şi le-a zis: “Vă jur pe Dumnezeul
vostru, pentru care pătimiţi toate acestea, spune-ţi-mi adevărul: Ce fel
de răsplătire aşteptaţi de la Dumnezeul vostru pentru aceste chinuri?
Pentru că mari şi minunate trebuie să fie acelea care le nădăjduiţi de
la Dînsul”. Răspunseră sfinţii mucenici: “Nici gura noastră nu poate să
mărturisească acele bucurii, nici auzul tău să-l încapă, nici mintea nu
poate să le ajungă; căci aşteptăm să luăm de la Stăpînul nostru cel
drept răsplătitor, daruri mari şi preaslăvite”.
Zis-a
Adrian: “Nu v-aţi înştiinţat de ele prin legea voastră, de la prooroci
şi din cărţile celorlalţi pe care-i aveţi?” Dar sfinţii au răspuns:
“Nici proorocii singuri n-au putut să înţeleagă desăvîrşit acele
bunătăţi veşnice, pentru că oamenii care au cinstit pe Dumnezeu prin
bună credinţă, prin fapte bune şi prin cele ce au luat de la Duhul
Sfînt, pe acelea le-au grăit. Iar pentru slavă şi pentru răsplătiri, pe
care le nădăjduim este scris:Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El“.
Auzind Adrian acestea, a stat în mijloc şi a zis către scriitorii, cei
ce scriau numele muceni-cilor: “Să scrieţi şi numele meu cu aceşti
sfinţi, că şi eu sînt creştin şi, bucurîndu-mă, voi muri şi eu cu dînşii
pentru Hristos”. Îndată scriitorii, ducîndu-se la împărat i-au zis:
“Adrian s-a făcut creştin şi cere să i se scrie numele lui în numărul
celor osîndiţi”.
Auzind
împăratul de acestea, s-a mirat şi s-a mîniat şi îndată a chemat pe
Adrian la dînsul, zicînd: “Adriane, oare ai înnebunit? Vrei şi tu să
sfîrşeşti rău?” Răspuns-a Adrian: “Nu am înnebunit, dar m-am întors din
acea nebunie multă, spre cunoştinţa cea sănătoasă”. Zis-a împăratul: “Nu
grăi multe, ci cere-ţi iertare şi să mărturiseşti înaintea tuturor că
ai greşit, ca astfel să ştergi numele din numărul celor osîndiţi”.
Răspuns-a Adrian: “De acum voi începe a ruga pe adevăratul Dumnezeu ca
să-mi ierte greşelile pe care le-am făcut petrecînd în înşelătoarea
rătăcire a închinării de idoli”. Mîniindu-se, împăratul Maximian a
poruncit să-l ferece cu fiare şi să-l arunce în temniţă la ceilalţi
mucenici, hotărînd ziua în care avea să-l scoată la chinuire cu
ceilalţi.
Una
din slugile lui Adrian, alergînd degrabă acasă, i-a spus Nataliei,
stăpînei sale, femeia lui Adrian: “Pe stăpînul nostru l-au dus în
temniţă legat în obezi”. Auzind ea de aceasta, s-a spăimîntat şi a plîns
cu tînguire. Deci, rupîndu-şi haina de pe sine, a zis către slugă:
“Care este pricina pentru care soţul meu este aruncat în temniţă?” Sluga
a răspuns: “Adrian, stăpînul meu a văzut pe oarecare oameni
chinuindu-se pentru numele unui oarecare, ce se numeşte Hristos, şi,
nesupunîndu-se să se lepede de El şi să aducă jertfe zeilor, domnul
nostru a zis scriitorilor ca şi numele lui să-l scrie între acei
osîndiţi la moarte, pentru că voieşte să moară cu ei”.
Natalia
iarăşi a întrebat pe slugă: “Ştii bine pentru ce a chinuit pe acei
bărbaţi?” Răspuns-a sluga: “Ţi-am spus că i-a chinuit pentru un oarecare
Hristos şi că nu au ascultat porunca împăratului, ca să se închine
zeilor”. Atunci Natalia s-a bucurat cu duhul şi a încetat a plînge.
Deci, schimbîndu-şi hainele cele rupte, s-a îmbrăcat în altele mai bune
şi a alergat la temniţă. Ea era născută din părinţi credincioşi şi
sfinţi; însă se temea ca mai înainte să spună cuiva credinţa sa cea
întru Hristos, pe care o păzea în taină, de vreme ce vedea cumplita
prigoană şi tiranie ce se făcea creştinilor de păgîni. După ce a auzit
că bărbatul ei a crezut în Hristos şi că s-a numărat cu sfinţii
mucenici, atunci a luat şi ea îndrăzneala să se arate că este creştină.
Fericita
Natalia, intrînd în temniţă, a căzut la picioarele bărbatului său şi
i-a sărutat legăturile, apoi i-a zis: “Adrian, domnul meu, eşti fericit
că ai aflat comoara pe care nu ţi-au lăsat-o părinţii tăi; pentru că aşa
se va binecuvînta omul care se teme de Domnul. Cu adevărat, tocmai acum
ai adunat bogăţie în tinereţile tale crezînd în Hristos, bogăţie pe
care n-ai fi aflat-o nici la bătrîneţe în păgînătatea elinească. Atunci
vei merge cu adevărat fără de grijă în viaţa veşnică, care va să fie,
păzind comoara pe care o afli la vreme de trebuinţă. Acea comoară nu o
vor afla acolo aceia care îşi adună aici multe bogăţii şi cîştigă averi,
că atunci nu vor avea vreme să cîştige ceva sau să dea cu împrumut sau
să ia de la cineva, cînd nimeni nu va putea să se izbăvească din moartea
cea veşnică, din iad şi din muncile gheenei. Niciunul altuia nu-şi vor
ajuta, nici tatăl pe fiu, nici mama pe fiică, nici mulţimea bogăţiei
vremelnice pe care a adunat-o, nici slugile pe domnul lor, că fiecare
îşi va purta sarcina sa. Iar ale tale, domnul meu, vor merge cu tine la
Hristos, ca să primeşti de la Dînsul bunătăţile făgăduite şi pregătite
celor ce-L iubesc. Deci vino la dînsul cu îndrăzneală, netemîndu-te de
răutăţile ce au să fie, că acum ai călcat peste focul cel nestins şi
peste celelalte chinuri.
Domnul
meu, te rog să petreci în această chemare, la care ai venit prin
dumnezeiasca milostivire. Să nu te împiedice de la această bună alegere
nici cruţarea tinereţilor frumuseţi, nici dragostea neamului, nici
prietenii, nici bogăţiile, nici slugile, nici slujnicele, nici orice
lucru pămîntesc, că toate acelea se învechesc şi se strică. Dar numai pe
acelea să le ai înaintea ochilor, care sînt veşnice, nici înapoi să nu
cauţi la cele vremelnice, care se par a fi bunătăţi ale lumii acestea,
dar care pier degrabă. Să nu te amăgească cuvintele cele îmbunătoare ale
rudelor şi prietenilor tăi, să nu-ţi fure credinţa cu sfaturile lor
cele viclene. Urăşte înşelăciunea lor şi leapădă cele ce te sfătuiesc
dînşii. Să nu voieşti a asculta cuvintele lor cele înşelătoare, ci
priveşte numai către sfinţii mucenici care sînt cu tine. Ia aminte
cuvintele lor, urmează răbdării lor, neîndoindu-te în nimic. Să nu te
înfricoşeze mînia chinuitorului şi să nu te sperie cumplitele lui
chinuri, pentru că toate acelea sînt necurate, iar slava cea cerească a
robilor lui Hristos Dumnezeu, care pătimesc pentru El, este veşnică.
Natalia,
grăind acestea, a tăcut, căci se făcuse seară. Adrian a zis către
dînsa: “Sora mea, acum du-te acasă şi mănîncă, iar cînd vom afla vremea
în care ne vor scoate la chinuire, îţi voi da de ştire, ca să vii să
vezi sfîrşitul nostru”. Sculîndu-se ea de la picioarele lui, a
înconjurat pe toţi cei 23 de sfinţi legaţi şi, căzînd la dînşii, le
săruta lanţurile, zicîndu-le: “Mă rog vouă, robii lui Hristos, întăriţi
pe această oaie a lui Hristos, sfătuiţi-o să rabde pînă la sfîrşit,
spuneţi-i răsplătirile care li s-au gătit celor care îşi aduc sîngele
lor spre jertfa lui Hristos Dumnezeu, precum şi voi v-aţi adus sîngele
vostru Aceluia şi aveţi ca rod al pătimirii voastre mîntuirea cea
veşnică. Cîştigaţi dar şi sufletul acestuia cu sufletele voastre şi să-i
fiţi părinţi, în locul părinţilor lui trupeşti, care au fost păgîni.
Întăriţi-i sufletul cu sfintele voastre îndemnuri, ca, crezînd cu
neîndoire, să-şi săvîrşească cu bine alergarea sa cea muceni-cească”.
Natalia,
zicînd astfel, a căzut la picioarele sfinţilor şi, sărutîn-du-le
legăturile, s-a întors iarăşi la Adrian, care era în temniţa cea mai
dinăuntru şi mai adîncă şi a zis către dînsul: “Domnul meu, vezi să
nu-ţi cruţi tinereţile şi frumuseţile trupului tău, că acest trup de
pămînt este mîncarea viermilor. Să nu te gîndeşti la averile tale de aur
şi de argint, pentru că acelea nimic nu folosesc în ziua înfricoşatei
judecăţi, nici poate acolo cineva cu daruri să-şi răscumpere sufletul
din pierzarea cea veşnică, nici va fi cineva să primească daruri,
fiindcă Dumnezeu va primi numai lucrurile cele bune ale sufletelor
sfinţilor, ca pe nişte daruri”. Natalia, grăind acestea, s-a dus acasă.
Trecînd
cîteva zile, Adrian a auzit că împăratul voieşte să-l scoată la
judecată şi la chinuire împreună cu ceilalţi legaţi şi a zis către
sfinţii mucenici: “Domnii mei, mi se cade mie a mă duce, cu
binecuvîntarea voastră, la casa mea, ca să chem pe roaba voastră şi sora
mea, Natalia, ca să vadă pătimirea noastră, pentru că i-am făgăduit s-o
chem în ceasul pătimirii”. Sfinţii l-au binecuvîntat şi s-au chezăşuit
pentru dînsul. Deci, dînd el daruri străjerilor temniţei, a ieşit. Pe
cînd era pe cale, l-a văzut unul din cetăţeni. Acela îndată a alergat
înainte şi i-a spus Nataliei, că bărbatul ei este liber din legături şi
vine spre casă. Ea, auzind aceasta, n-a crezut şi a zis: “Cine a putut
să-l libereze? Să nu fie aceasta, ca bărbatul meu să se despartă de
sfinţii mucenici”. Ea grăind acestea, una din slugi alergînd, i-a zis:
“Doamnă, ştii că domnul nostru este liber şi vine acasă?” Ea, socotind
că s-a lepădat de Hristos şi a scăpat de la mucenicie, s-a mîhnit foarte
şi a plîns cu amar.
Văzînd
pe fereastră că se apropie, s-a sculat degrabă, a aruncat lucrul care
îl avea în mîini şi a alergat de a închis uşile înaintea lui şi striga,
zicînd: “Du-te de la mine, depărtatule de Dumnezeu. Du-te, cel ce ai
minţit pe Domnul meu! Să nu-mi mai fie mie a vorbi cu cel lepădat de
Dumnezeu! Eu nu voiesc să ascult cuvintele unei guri mincinoase. O,
nedumnezeitule şi mai ticălos decît toţi oamenii! Cine te-a silit la
lucrul pe care n-ai putut să-l săvîrşeşti? Cine te-a despărţit de
sfinţi? Cine te-a amăgit ca să te desparţi de la prietenia lor? Cine
te-a pus pe fugă, pe tine cel ce n-ai ieşit încă la război? N-ai văzut
încă pe potrivnici şi ai lepădat armele? Încă nu s-au slobozit săgeţile
asupra ta şi eşti rănit? Mă miram, gîndind în mine: Se poate oare din
neamul unui om fără Dumnezeu şi din cetate păgînească să fie cineva bun!
Mă miram ca cineva din seminţia de chinuitor, să poată să se aducă
jertfă curată lui Dumnezeu! Oare din cei ce au vărsat sîngele cel
nevinovat, va fi tămîie bine primită celui Preaînalt! Ce voi face eu,
ticăloasa, care m-am însoţit cu acest păgîn? Nu mi s-a dat acea cinste,
ca să pot totdeauna a mă numi femeie de mucenic, ci m-am făcut femeie a
depărtatului de Dumnezeu. Scurtă mi-a fost bucuria mea şi s-a prefăcut
în amărăciune, defăimare de puţină vreme mi-a fost lauda între femei şi
de acum întotdeauna mă voi ruşina între dînsele”.
Deci,
fericitul Adrian, stînd în urmă, se bucura cu duhul, auzind cuvintele
ei şi, întărindu-se spre nevoinţă, mai cu căldură dorea să-şi
împlinească făgăduinţa sa cea spre Hristos. El se mira de cuvintele
acelei femei tinere, cu care nu de mult era însoţit prin nuntă, pentru
că abia trecuseră 13 luni de cînd se căsătorise. Văzînd mîhnirea ei cea
mare, a început a bate în uşă, grăind către dînsa: “Doamna mea, Natalio,
deschide-mi uşa, că n-am fugit de la chinuire precum socoteşti tu, să
nu-mi fie mie aceasta! Eu am venit, precum ţi-am făgăduit, ca să te iau
şi pe tine să vezi sfîrşitul nostru”. Dar ea, necrezînd cuvintele lui, a
răspuns: “Iată cum mă amăgeşte călcătorul de lege! Iată cum minte
călcătorul de lege! Iată cum minte al doilea Iuda! Depărtează-te de la
mine, ca să nu mă omor singură!”
Astfel,
nevrînd ea să deschidă, Adrian i-a zis: “Deschide mai degrabă, că apoi
mă voi duce fără să te văd. Atunci vei plînge, că nu m-ai văzut mai
înainte de ducerea mea. Pentru mine au chezăşuit sfinţii mucenici şi de
nu mă voi afla la vremea hotărîtă, atunci voi fi căutat de cei mari.
Astfel răbdătorii de chinuri, pe lîngă ale lor chinuri, vor lua şi pe
ale mele, chinuindu-se şi pentru mine. Deci, vor putea ei suferi
chinuirea, fiind acum mai mult morţi?” Aceasta auzind-o Natalia, îndată
i-a deschis cu bucurie uşa şi au căzut unul în braţele altuia. Apoi
Adrian a zis către dînsa: “Fericită eşti între femei, pentru că tu
singură ai cunoscut pe Dumnezeu, ca să-ţi mîntuieşti bărbatul tău. Cu
adevărat tu singură eşti pe pămînt iubitoare de bărbat. Fericită este
cununa ta, că eşti părtaşă cu mucenicii, măcar că nu pătimeşti chinuri”.
Apoi, luînd-o pe ea, s-a dus.
Mergînd
pe cale, el a zis către dînsa: “Cum vom rîndui averea noastră?” Însă ea
a zis lui: “Nu pomeni nimic despre cele pămînteşti, domnul meu, ca să
nu ţi se întoarcă mintea ta spre dînsele. Singur ia aminte de tine şi te
îngrijeşte, ca să-ţi săvîrşeşti nevoinţa la care eşti chemat. Să iasă
din mintea ta toate cele lumeşti, stricăcioase şi vătămătoare de suflet
şi sîrguieşte-te să vezi şi să cîştigi veşnicile bunătăţi, cele
pregătite de Dumnezeu ţie şi sfinţilor acelora cu care ai început a
alerga în calea Domnului”. Roaba lui Dumnezeu, Natalia, intrînd în
temniţă, a căzut la picioarele sfinţilor mucenici şi, sărutînd
legăturile lor, le-a văzut trupurile putrezite de răni, încît şi viermii
cădeau dintr-însele. Din trupurile lor se rupeau bucăţi din greutatea
lanţurilor cu care erau legaţi; deci s-a plecat la dînşii şi le-a şters
puroaiele rănilor.
Apoi
a trimis degrabă slujnicele sale să aducă pînze curate şi basmale de
mult preţ, că bogăţia lor era mare, deoarece amîndoi se născuseră din
părinţi bogaţi şi slăviţi. Aducînd acelea, cu mîinile sale lega rănile
lor, şi pe cît putea făcea uşurare durerilor sfinţilor, slujindu-le în
temniţă şapte zile; pentru că atîta vreme mai era pînă cînd i-au scos pe
ei la întrebare. Apoi, venind ziua cercetării lor şi împăratul Maximian
şezînd la judecată, a poruncit să-i aducă înaintea sa pe cei legaţi.
Atunci îndată slujitorii au alergat la temniţă şi au poruncit ca
mucenicii să iasă; dar, văzîndu-i pe ei slabi cu trupurile, din cauza
rănilor celor dureroase, şi neputînd să meargă, i-au tîrît cu un lanţ pe
toţi cei 23, ca pe nişte trupuri dobitoceşti; iar pe Adrian l-a dus
dinapoia lor, legîndu-i mîinile la spate.
Apropiindu-se
ei de divan, au înştiinţat pe împărat că i-au adus pe cei legaţi, iar
împăratul a zis: “Să se aducă aici toţi împreună, ca să-şi vadă unul
altuia chinul; însă cei pregătiţi acum spre chin, să fie aduşi goi,
numai părţile lor de jos să fie acoperite”. Atunci Comentarisie a zis
către împărat: “Acei care au fost chinuiţi mai înainte, nu mai pot fi
aduşi acum la întrebare. Numai Adrian singur să se ducă, pentru că el
este nou şi sănătos cu trupul şi poate suferi toate chinurile, iar
celorlalţi le-au putrezit trupurile şi oasele lor se văd prin răni. De
vor începe iarăşi a-i chinui, atunci îndată vor muri, fără să mai sufere
chinurile care li s-au pregătit lor. Noi nu voim ca ei să moară cu
moarte scurtă, ca şi cum ar fi greşit puţin, ci să li se mai lase puţină
vreme pînă ce se vor însănătoşi, ca astfel trupurile lor să poată să
sufere iarăşi chinuri pentru fărădelegile lor”.
Atunci
împăratul a poruncit ca pe Adrian singur să-l aducă la chin gol, numai
părţile de jos să-i fie acoperite. Cînd slujitorii l-au dezbrăcat şi
încă şi uneltele de chin i le-a dat în mîinile lui, sfinţii mucenici au
zis: “Fericit eşti, Adriane, că te-ai învrednicit a-ţi duce crucea ta şi
a urma pe Hristos. Deci, vezi să nu te înfricoşezi şi să te întorci
înapoi, că-ţi vei pierde răsplata ta. Păzeşte-te ca diavolul să nu fure
comoara ta. Nu te teme de chinurile cele văzute, ci caută spre
răsplătirile cele aşteptate; deci, apropie-te cu îndrăz-neală şi
ruşinează pe chinuitor. Să ştii că nu sînt vrednice pătimirile vremii de
acum, faţă de slava care are să se arate întru noi şi pe care aşteptăm
să o cîştigăm cu darul Domnului”.
Asemenea
şi fericita Natalia a zis către dînsul: “Domnul meu, să-ţi adînceşti
mintea către Dumnezeu şi de nimic să nu se înfricoşeze inima ta.
Osteneala este puţină, iar odihna este fără de sfîrşit. Scurtă este
pătimirea, iar slava cea mucenicească este veşnică. Puţin vei suferi
durerile şi degrabă cu îngerii te vei bucura. Dacă ai slujit
pămîntescului împărat, te-ai luptat pentru puţină leafă şi nu ţi-ai
cruţat sănătatea ta, îndrăznind la războaie; iar acum cu multă bărbăţie
ţi se cade să suferi toate chinurile şi să mori pentru Împăratul ceresc,
cu Care singur ai să împărăţeşti”.
Deci,
Adrian fiind dus înaintea păgînului chinuitor, împăratul Maximian a
căutat spre dînsul şi a zis: “Tot mai petreci în nebunia ta şi voieşti
ca rău să te lipseşti de viaţa aceasta?” Adrian a răspuns: “Ţi-am spus
că n-am înnebunit, ci mai mult m-am înţelepţit şi sînt gata ca în viaţa
aceasta să mor”. Dar împăratul i-a zis: “Nu aduci încă jertfă şi nu te
închini zeilor, precum eu şi toţi cei cu mine ne închinăm lor şi le
aducem jertfe?” Adrian a răspuns: “Nebunule, singur rătăcind, pentru ce
şi pe alţii îi aduci în aceeaşi rătăcire?” Dar nu numai pe tine singur
te duci la pierzare, ci şi pe tot poporul care te ascultă pe tine, în
aceeaşi pierzare îl tragi, sfătuindu-l şi silindu-l să se închine zeilor
celor ciopliţi şi fără de suflet şi părăsind pe Dumnezeul cel adevărat,
Care a făcut cerul şi pămîntul”. Împăratul a zis: “Oare ţi se pare că
zeii noştri sînt mici, cînd ei sînt mari?” Adrian a răspuns: “Eu nu-i
numesc pe ei nici mici, nici mari, de vreme ce nu sînt nimic”.
Atunci
chinuitorul, mîniindu-se, a poruncit să-l bată cumplit cu toiege. Cînd a
auzit fericita Natalia că au început a-l bate pe bărbatul ei, îndată a
spus sfinţilor mucenici, zicînd: “Iată, domnul meu a început a pătimi”.
Atunci sfinţii îndată s-au întins la rugăciune către Dumnezeu pentru
dînsul, ca El să-l întărească în chinuri. Chinuitorul poruncea celor
ce-l băteau: “Ziceţi-i lui: Nu huli pe zei”. Mucenicul, fiind bătut,
zicea către împărat: “Dacă eu sînt chinuit astfel, că hulesc pe zeii
care nu sînt zei, apoi ce fel de chinuire vei suferi tu, hulind pe
Dumnezeul cel viu şi adevărat?” Împăratul a zis: “Nişte cuvinte ca
acestea ai învăţat de la cei amăgitori?” Mucenicul a răspuns: “Pentru ce
numeşti amăgitori pe povăţuitorii spre mîntuire şi pe conducătorii spre
viaţa veşnică? Voi mai ales sînteţi amăgitori, fiindcă amăgiţi pe
oameni spre pierzare”. Maximian, mîniindu-se, a poruncit la patru
slujitori puternici ca să-l bată cu pari. Adrian, fiind bătut, zicea:
“O, chinuitorule, pe cît mai multe chinuri îmi vei afla mie, pe atît îmi
vei fi mijlocitor de cununi mai frumoase”.
Fericita
Natalia spunea sfinţilor mucenici toate cuvintele cîte le zicea
împăratul şi cîte răspundea Adrian. Muncitorul a zis: “Măcar acum
cruţă-ţi tinereţile tale şi mărturiseşte pe zei. Pentru ce voieşti a
muri de bunăvoie aşa, în deşert? Mă jur pe marii zei că mă doare inima
foarte mult pentru tine, văzîndu-te că te chinuieşti şi-ţi pierzi
frumuseţile tale”. Mucenicul a răspuns: “Mă cruţi pe mine, ca să pier cu
totul?” Muncitorul a zis: “Mărturiseşte pe zei ca să te miluiască pe
tine şi iarăşi te vei rîndui în cinstea ta cea dintîi. Nu ţi se cade ţie
să fii asemenea cu aceia care au fost cu tine în legături, căci tu eşti
de neam bun, fiu de părinţi cinstiţi; deşi eşti tînăr, eşti vrednic de
mare cinste. Dar cei legaţi sînt de neam prost, nebuni şi
necunoscători”. Mucenicul a răspuns: “Te ştiu pe tine că-mi ştii neamul
şi patria, dar, de ai fi ştiut neamul acelor sfinţi şi patria lor cea
bogată, pe care ei o aşteaptă, tu mai întîi ai cădea la picioarele lor
şi i-ai ruga să se roage pentru tine, şi cu mîinile tale ai sfărîma zeii
cei fără de suflet”. Atunci muncitorul, iuţindu-se mai mult, a poruncit
celor patru ostaşi puternici, să-l bată pe mucenic peste pîntece. Deci,
sfîntul a fost bătut pînă ce i s-a deschis pîntecele şi au început a-i
ieşi măruntaiele. Muncitorul, văzînd acest lucru, a poruncit să înceteze
de a-l bate.
Fericitul
era tînăr cu vîrsta, avînd numai douăzeci şi opt de ani. Împăratul a
zis către dînsul: “Vezi cum te cruţ pe tine? Deci, măcar cu cuvîntul
cheamă pe zei, că îndată îţi vor fi milostivi; iar eu voi chema pe
doctori, ca să-ţi tămăduiesc rănile şi astăzi vei fi cu mine în palatul
împărătesc”. Mucenicul a răspuns: “Deşi îmi făgăduieşti mie îngrijire de
doctori şi cinste în palatul tău, şi îmi spui de zeii tăi că-mi vor fi
milostivi, însă eu voiesc ca singuri ei cu gura lor să-mi spună ce
voiesc să-mi dea şi ce facere de bine îmi făgăduiesc. Cînd voi auzi din
gura lor cuvîntul, atunci le voi aduce lor jertfă şi mă voi închina
precum voieşti”. Împăratul a zis: “Ei nu pot să vorbească”.
Mucenicul
a zis: “Dacă nu pot să vorbească, atunci pentru ce să mă închin lor,
fiind muţi şi fără suflet?” Împăratul, mîniindu-se şi iuţindu-se, a
poruncit să lege iarăşi pe mucenic cu ceilalţi legaţi şi să-l ducă în
temniţă, hotărînd ziua în care voia să-i mai scoată încă la întrebare.
Ostaşii luînd pe sfinţii mucenici, pe unii i-au tîrît, pe alţii i-au dus
în căruţe, fiind foarte slabi de durerile trupeşti şi neputînd să
meargă. Astfel a fost dus Sfîntul Adrian în temniţă, care a primit
iarăşi pe legaţii lui Hristos.
Fericita
Natalia, întărind pe Adrian şi punînd mîna sa pe grumajii lui, îl
mîngîia şi îi zicea: “Fericit eşti, domnul meu, că te-ai învrednicit
părţii sfinţilor mucenici. Fericit eşti, lumina ochilor mei, că
pătimeşti pentru Cel ce a pătimit pentru tine. Iată, te duci să vezi
slava Lui şi să fii părtaş aceleia; că cel ce se împărtăşeşte patimilor
Lui, va fi părtaş şi slavei Aceluia”. Natalia, zicîndu-i aceasta, îi
ştergea sîngele şi îşi ungea cu el trupul său, iar sfinţii mucenici se
bucurau foarte mult de vitejeasca răbdare a lui Adrian şi,
apropiindu-se, îl sărutau, zicîndu-i: “Pace ţie, frate!” Iar cei ce nu
puteau să umble de răni, zăcînd aruncaţi, aceia, tîrîndu-se pe pămînt,
se apropiau de dînsul ca să-l mîngîie şi toţi ziceau către el:
“Bucură-te în Domnul, iubite frate, căci numele tău este scris cu robii
cei desăvîrşiţi ai lui Dumnezeu”. Sfîntul Adrian a răspuns: “Bucuraţi-vă
şi voi, robii lui Hristos, căci osteneala voastră pentru mine este
cununa voastră. Rugaţi-vă Domnului pentru mine ca să mă întărească,
fiindu-mi trupul foarte slăbit, ca vrăjmaşul diavol să nu poată nimic şi
să nu se scoale împotriva mea”.
Sfinţii
i-au zis: “Nădăjduieşte spre Domnul, că nu te va birui pe tine satana.
Pătimirea ta l-a gonit departe, deşi noi la început ne temeam pentru
tine, gîndind la neputinţa cea omenească din tine; dar acum ai covîrşit
firea cea omenească prin răbdarea cea tare. De acum nu ne mai îndoim de
tine şi credem în ajutorul lui Dumnezeu, căci de acum nimic nu va mai
spori vrăjmaşul asupra ta; deci, nu te teme, Hristos este cu tine, El
este Cel ce biruieşte pe vrăjmaş”. Cu Sfînta Natalia erau şi alte femei
dreptcredincioase, care slujeau sfinţilor, tămăduindu-le rănile şi
legîndu-le cu feşe. Ele îşi împărţeau între ele pe sfinţii mucenici, ca
fiecare să facă slujirea celui al său.
Păgînul
împărat, înştiinţîndu-se despre aceea că multe femei credincioase merg
la temniţă, că fac slujbă celor legaţi şi pun tămăduiri pe rănile lor, a
oprit să se mai fac aceasta. El a poruncit să nu lase nici o femeie în
temniţă la cei legaţi. De aceea, Sfînta Natalia, văzînd că nu este cu
putinţă femeilor să meargă la mucenici, şi-a tuns părul capului şi s-a
îmbrăcat în haine bărbăteşti. După săvîrşirea slujbei, şezînd la
picioarele lui Adrian, zicea: “Domnul meu, mă rog ţie, adu-ţi aminte de
însoţirea noastră, de această zăbovire a mea de faţă în pătimirea ta, şi
de dorinţa ta de cununi. Roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, ca,
împreună cu tine, să mă ia şi pe mine; şi, precum am fost în această
viaţă plină de primejdii şi de păcate, tot aşa să petrecem nedespărţiţi
în viaţa cea fericită. Mă rog ţie, domnul meu, cînd vei sta înaintea lui
Hristos, mai întîi să-I faci această rugăciune pentru mine; pentru că
ştiu că toate cele ce le vei cere de la El, Domnul îţi va da ţie, că
iubeşte rugăciunea ta şi este primită cererea ta. Ştii păgînătatea
acestor cetăţeni şi împărăteasca lor nedumerire, pentru aceea mă tem ca
nu cumva să mă silească pe mine a lua un alt bărbat necurat şi
închinător de idoli; şi astfel patul tău se va întina şi se va necinsti
sfînta noastră însoţire. Mă rog, păzeşte pe soţia ta, precum învaţă
apostolul. Dă-mi plata aceasta a întregii mele înţelepciuni, ca să mă
sfîrşesc cu tine”.
Astfel
grăind ea, s-a sculat şi iarăşi a slujit sfinţilor, hrănindu-i,
adăpîndu-i şi curăţind rănile lor, le lega. Înştiinţîndu-se şi celelalte
femei binecredincioase, că Natalia slujeşte sfinţilor în chip
bărbă-tesc, au făcut şi ele asemenea, adică s-au tuns şi s-au îmbrăcat
bărbăteşte şi, intrînd în temniţă, slujeau sfinţilor ca şi mai înainte.
Deci, nu i s-a tăinuit nimic păgînului împărat despre ceea ce făceau
femeile; căci s-a înştiinţat de aceasta, că legaţii au slăbit cu totul,
putrezindu-le rănile şi sînt aproape de moarte. Atunci a poruncit să
aducă în temniţă la dînşii o nicovală şi un ciocan de fier, cu care să
le sfărîme fluierele şi mîinile, pentru că zicea: “Să nu moară cu
moartea de obşte a tuturor oamenilor, ci cu moarte silnică”. Aducînd
ucigaşii slujitori ai muncitorilor, nicovala şi ciocanul în temniţă şi
văzîndu-le Natalia, a cunoscut ce se va face cu ele; deci, i-a
întîmpinat, rugîndu-i să înceapă de la Adrian, de teamă ca nu cumva să
se înfricoşeze bărbatul ei, văzînd o chinuire aşa de cumplită şi
sfîrşitul celorlalţi mucenici.
Ucigaşii
au ascultat-o şi s-au apropiat mai întîi de Adrian, iar ea, ridicînd
picioarele bărbatului său, le-a întins pe nicovală. Chinuitorii,
lovindu-l tare cu ciocanul, i-au sfărîmat fluierele picioarelor. Atunci
fericita, fecioară Natalia a zis către mucenic: “Mă rog ţie, domnul meu
şi robul lui Hristos, întinde mîna cît mai eşti încă în viaţă, ca s-o
sfărîme cu voia ta, pentru ca să fii întocmai cu ceilalţi mucenici, căci
ei au pătimit mai mult decît tine”. Sfîntul Adrian, întinzînd mîna spre
ea, Natalia i-a întins-o spre nicovală, iar ucigaşul, lovind-o cu
tărie, i-a rupt-o. Deci, Sfîntul Adrian îndată din acea mare durere şi-a
dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Astfel omorînd ucigaşii pe
Sfîntul Adrian, au mers cu nicovala şi ciocanul la ceilalţi mucenici,
iar ei singuri îşi întindeau picioarele şi mîinile pe nicovală, zicînd:
“Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte sufletele noastre!” Astfel, suferind
sfărîmarea mădularelor, şi-au dat sufletele în mîinile Domnului.
După
aceea, necuratul împărat a poruncit ca trupurile muce-nicilor să le dea
focului, zicînd ca nu cumva să vină galileenii, să le ia. Auzind Sfînta
Natalia de această poruncă, a aruncat în taină mîna bărbatului ei,
ascunzînd-o ca să nu fie aruncată în foc. Slujitorii tiranului, arzînd
cuptorul, scoteau trupurile sfinţilor din temniţă şi le duceau la
cuptor, iar Sfînta Natalia şi celelalte cinstite şi binecuvîntate femei,
sîngele cel ce pica din trupurile muceniceşti îl luau în hainele lor
cele de mult preţ, ungîndu-şi trupurile cu el. Hainele acelor slujitori,
care erau stropite cu sîngele mucenicilor, le-au cumpărat pentru ele cu
aur şi argint. Aruncînd trupurile mu-ceniceşti în cuptor, femeile
acelea au strigat cu lacrimi: “Pomeniţi-ne şi pe noi întru odihna
voastră”. Sfînta Natalia s-a pornit spre gura cuptorului, vrînd să se
arunce în foc, ca să fie arsă împreună cu bărbatul său, dar a fost
oprită. Deci, îndată au tunat tunete mari, încît toată cetatea s-a
cutremurat, s-au făcut fulgere înfricoşate şi s-a vărsat o ploaie mare,
de s-au umplut toate locurile cu apă, asemenea şi cuptorul s-a stins,
umplîndu-se cu apă. Toată cetatea înota ca într-un potop; iar păgînii
slujitori, văzînd frica aceea, au fugit. Alţii, căzînd cu faţa în jos,
au murit, pentru că i-au ucis trăsnetele.
Credincioşii
bărbaţi ce se întîmplaseră să fie acolo cu Sfînta Natalia şi cu
celelalte femei, după fuga chinuitorilor, au luat din cuptor trupurile
sfinţilor mucenici întregi şi nevătămate, încît nici de părul lor nu se
atinsese focul. Un bărbat oarecare dreptcredincios şi cu femeia sa,
căzînd, au început a ruga pe Natalia şi pe ceilalţi, zicînd: “Noi
petrecem la un loc ascuns dinaintea cetăţii; deci, nemaiputînd suferi
păgînătatea şi vărsările de sînge pe care păgînul împărat le face în
cetate, voim acum ca, lăsîndu-ne locul nostru, să ne ducem la Vizantia.
Daţi-ne nouă trupurile sfinţilor mucenici, să le punem în corabie, ca să
le ducem de aici şi, acolo petrecînd, le vom păzi pînă ce va pieri
necuratul chinuitor Maximian. După pierzarea aceluia, iarăşi aici – de
ne vom afla printre cei vii -, ne vom întoarce, ca aici să fie cinstite
de toţi. Dacă vor rămîne aici, împăratul iar va porunci să le ardă, şi
vă veţi face vînzători de trupurile sfinţilor, trupuri pe care Dumnezeu
le-a ferit de foc”. Cuvintele bărbatului aceluia au plăcut fraţilor care
au dus trupurile mucenicilor în corabie; deci, au pornit spre Vizantia,
avînd vîntul spre înotare cu bună sporire.
Sfînta
Natalia a rămas în casa sa, avînd mîna iubitului ei bărbat, Sfîntul
Adrian, pe care, ungînd-o cu mir şi învelind-o cu porfiră, a pus-o la
căpătîiul patului său, neştiind nimeni din casă. După cîteva zile, un
bărbat cinstit din acea cetate, cu dregătoria tribun, a voit să ia de
femeie pe Natalia, pentru că era de neam bun, bogată şi frumoasă la faţă
ca o fată tînără. Apropiindu-se de împărat, l-a rugat să-i poruncească
să-şi ia în însoţire pe femeia lui Adrian. Împăratul nu l-a oprit, ca
să-i fie după cerere. Tribunul îndată a trimis la Natalia nişte femei
cinstite ca să-i zică de însoţire. Sfînta Natalia a răspuns femeilor ce
veniseră la ea: “Bucuroasă sînt de vestea aceasta, şi cine mi-ar fi dat
mie ca să mă căsătoresc cu un bărbat ca acela, însă vă rog să mă lăsaţi
trei zile ca să mă gătesc, pentru că nu m-am aşteptat ca atît de iute să
mă ia cineva de soţie”. Acestea le grăia fericita Natalia, dar cu
mintea se gîndea ca să fugă acolo unde sînt duse trupurile sfinţilor.
Astfel
a eliberat pe femeile trimise de tribun. Ea a intrat în cămara unde era
mîna Sfîntului Adrian şi, căzînd cu faţa la pămînt, a plîns, zicînd
către Domnul: “Doamne, Dumnezeul nostru, Dumnezeul celor scîrbiţi, Cel
ce eşti aproape de cei zdrobiţi cu inima, caută spre mine, roaba Ta, şi
nu lăsa să se spurce patul mucenicului Tău, Adrian. Nu uita, Stăpîne,
pătimirile robului Tău, pe care le-a răbdat pentru numele Tău cel sfînt.
Milostive Doamne, adu-ţi aminte de zdrobirea fluierelor lui şi de
tăierea mîinilor. Asemenea şi de ale celorlalţi robi ai Tăi, care au
răbdat pentru Tine, să nu le fie în zadar pătimirile cele dureroase, ci
miluieşte-mă pe mine pentru aceia. Scoate-mă de la împreuna-vieţuire cu
vrăjmaşii Tăi, Tu, Care ai izbăvit din foc pe sfinţii Tăi, şi
izbăveşte-mă de aşteptarea omului cel necurat”.
Rugîndu-se
aşa, sfînta a adormit de multă mîhnire şi, dormind uşor, iată în vis
i-a stat ei de faţă unul din acei sfinţi muce-nici, zicîndu-i: “Pace
ţie, Natalie, roaba lui Hristos! Îndrăzneşte, că nu te-a trecut Dumnezeu
cu vederea, nici noi n-am uitat ostenelile tale, pe care le-ai suferit
slujindu-ne nouă pe cînd eram în legături, ci, stînd înaintea feţei lui
Hristos, L-am rugat pe El să-ţi poruncească să vii degrabă la noi”.
Fericita Natalia a zis către dînsul: “Spune-mi mie, sfinte mucenice,
oare Adrian, stăpînul meu, a stat cu voi înaintea Domnului Hristos?”
Mucenicul a răspuns: “El a stat mai înainte de noi înaintea stăpînului.
Iar tu, sculîndu-te, nu zăbovi, ci intră în corabie şi mergi la locul
acela unde sînt trupurile noastre; pentru că acolo te va cerceta Domnul
şi te va aduce la noi”. Sfînta Natalia, deşteptîndu-se din somn, îndată a
lăsat toate şi, luînd numai mîna Sfîntului Adrian, a ieşit din casă, a
mers la malul mării unde a găsit o corabie, ca şi cum o aştepta, şi cu
aceea a mers la Vizantia. Intrînd într-însa, a văzut în ea bărbaţi şi
femei, toţi fiind creştini, care fugeau de chinuirea păgînului împărat
Maximian, şi astfel a preamărit pe Dumnezeu, pornind în cale.
Tribunul,
înştiinţîndu-se de plecarea Nataliei, a cerut de la împărat ostaşi în
ajutor şi, şezînd în altă corabie, a plecat după dînsa. Plutind el ca la
o mie de stadii, s-a ridicat pe mare un vînt puternic, încît a întors
corabia tribunului înapoi şi a aruncat-o iarăşi pe acelaşi mal de unde a
plecat, nu fără vătămare, pentru că mulţi din cei de pe corabie s-au
înecat în valuri. Iar corabia creştinească, în care era Sfînta Natalia, a
plutit în calea sa fără primejdie. La miezul nopţii, s-a arătat duhul
vrăjmaşului împotriva lor, ca şi cum venea în corabie din partea
răsăritului, părînd că are cu sine oameni călători, şi a zis
corăbierilor celor creştineşti, ca printr-un glas de cîrmaci: “De unde
veniţi şi unde mergeţi?” Aceştia au răspuns: “Venim din Nicomidia şi
mergem în Vizantia”. Vrăjmaşul le-a zis: “Aţi rătăcit din calea cea
dreaptă, întoarceţi corabia spre partea stîngă”. Duhul cel necurat,
zicînd aceasta, voia să-i amăgească, să-i ducă în rătăcire şi să-i
înece. Creştinii, crezînd minciuna şi socotindu-i pe ei că sînt
corăbieri de la răsărit, au început a îndrepta pînzele şi corabia spre
stînga, dar îndată li s-a arătat Sfîntul Mucenic Adrian, strălucind ca o
lumină, şi a strigat cu glas mare, zicînd: “Să mergeţi înainte pe calea
pe care aţi început şi să nu ascultaţi glasul duşmanului, care vă
meşteşugeşte pierzarea cu vicleşug”.
Zicînd
aceasta, mucenicul se vedea că merge înaintea corabiei pe apă, iar
duhul diavolului s-a stins cu corabia cea închipuită. Fericita Natalia,
sculîndu-se, a văzut pe Sfîntul Adrian mergînd înaintea corabiei, şi s-a
bucurat foarte mult şi a strigat, zicînd: “Iată, domnul meu!” Atunci
îndată sfîntul s-a făcut nevăzut. Vîntul le sufla cu bună sporire,
astfel că au ajuns în Vizantia mai înainte de a se lumina de ziuă. Deci,
s-au oprit la malul unde era biserica, în care se puseseră trupurile
sfinţilor mucenici, şi au ieşit pe uscat cu bucurie. Sfînta Natalia,
mergînd la trupurile sfinţilor mucenici, s-a veselit cu duhul; deci,
căzînd la dînşii şi sărutîndu-i, vărsa lacrimi de bucurie. Apoi, lipind
mîna Sfîntului Adrian de trupul lui şi plecîndu-şi genunchii, s-a rugat
mult.
Sculîndu-se
după multă rugăciune, a sărutat pe fraţii şi pe surorile care se aflau
în acel loc, căci se adunaseră acolo mulţi credincioşi. Aceia au
primit-o pe ea cu bucurie şi, ducînd-o în casa cea dinăuntru, au rugat-o
să se odihnească puţin, căci o văzuseră pe ea foarte ostenită de acea
călătorie pe mare. Ea odihnindu-se, i s-a arătat în vis Sfîntul Mucenic
Adrian, zicîndu-i: “Bine ai venit aici, roaba lui Hristos şi fiica
mucenicilor. Vino de acum la odihna cea pregătită ţie de Domnul! Vino
şi-ţi primeşte răsplătirea cea cuvenită ţie!” Ea, deşteptîndu-se din
vedenia aceea, a spus fraţilor şi surorilor ceea ce a văzut şi a auzit,
şi i-a rugat să se roage pentru dînsa. După aceasta, iarăşi i s-au
închis ochii şi a adormit. După un ceas, fraţii au mers ca s-o deştepte
şi au găsit-o sfîrşită; căci sfîntul ei suflet se dusese la Domnul în
odihna cea veşnică.
Astfel,
degrabă după săvîrşirea pătimirii sfinţilor mucenici, şi-a sfîrşit şi
Sfînta Natalia alergarea sa cea mucenicească, deşi fără de vărsarea
sîngelui; pentru că a pătimit mult, slujind sfinţilor mucenici în
legături şi privind la pătimirea lor, fugind încă din casa şi din patria
sa pentru întreaga înţelepciune. Ea a stat în ceata mucenicilor
înaintea lui Hristos, Mîntuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu
Sfîntul Duh se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
Condac din Acatistul Sfinţilor Adrian şi Natalia
Aleşilor
slujitori ai lui Dumnezeu şi mucenici ai lui Hristos, cei ce toată
slava cea deşartă a lumii acesteia pentru dragostea lui Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, de nimic o aţi socotit, şi vieţile voastre jertfă curată
şi fără de prihană aţi aşezat, dorind chinuri şi moarte mai curând a
primi, decât a vă lepăda de Dumnezeu cel adevărat: cu dragoste vă lăudăm
pe voi, Sfinţilor Adrian şi Natalia. Înaintea scaunului slavei Domnului
cu bucurie stând, şi cu vederea aceleia pururea desfătându-vă,
rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii, care cu credinţă şi cu cinstire cădem
către voi, ca să strigăm vouă cu mulţumire: Bucuraţi-vă, Sfinţilor
Adrian şi Natalia, prealăudaţilor mucenici ai lui Hristos şi luptători
nebiruiţi!
Slavă la Vecernie, glas 6
“O,
pereche fara de prihana si aleasa Domnului! O, preadorita doime si lui
Hristos preaiubita! O, insotire preabuna si lui Dumnezeu fericita! Cine
nu se va spaimanta de aceasta, auzind faptele cele mai presus de om? Cum
femeia s-a imbarbatat asupra tiranului celui amar, si pe barbatul ei
l-a intarit a nu slabi in cele cumplite, ci sa aleaga a muri pentru
credinta mai degraba decat a trai. O, graiuri impletite de Dumnezeu ale
inteleptei Natalia! O, sfatuiri dumnezeiesti care au strabatut cerurile
si au facut pe maritul Adrian cunoscut catre insusi scaunul Imparatului
Celui mare! O, insotire sfanta! Rugati-va lui Hristos pentru noi, care
din dragoste savarsim pomenirea voastra, sa ne mantuim din ispite si de
tot necazul.“ (Mineiul pe August, p. 300)
sursa: http://acvila30.ro/2012/08/25/26-august-troparul-si-viata-sf-adrian-si-natalia-gr-ro-en/#more-31134
