BOGATUL ŞI SĂRACUL Pr.Arsenie Boca

Prin pilda bogatului anonim şi a săracului anumit, Lazăr, Revelaţia aruncă lumini decisive
asupra soartei omului pe pământ, pe planul lumii, precum şi asupra urmărilor, cu necesitate, pe planul veşniciei.
Deocamdată desprindem câteva probleme:
I. Situaţia în lumea aceasta:
1. Slava şi mizeria existând deodată, într-un conflict surd: una în uşa celeilalte. - 2. Slăvitul
bogăţiei e anonim; săracul e numit cu numele, e Lazăr; - Lazării lumii la porţile bogaţilor ! - 3. Bogaţii nu înţeleg nimic; înţelegerea lor nu se întinde nici până la porţile casei. - 4. Câinii înţeleg mai mult; „inima de câine" au dat-o bogatului, iar ei se milostivesc şi ling bubele săracului.
II. Vine moartea. Moartea e un factor „neprevăzut" (!), care nu simplifică nicidecum, ci
complică toate problemele. Moartea, în primul moment al ei, pune capăt la o stare de lucruri: coseşte şi slava deşartă şi mizeria neînţeleasă. Cu moartea se termină timpul, gâlceava istoriei, dar începe veşnicia. Năpasta morţii e: că pe bogat îl trimite în văpaie veşnică şi pe Lazăr în fericire veşnică. Dar e o acuză nedreaptă pe socoteala morţii: nu ea face deosebirea, nu moartea dă sentinţa. Omul trece prin moarte ca printr-o poartă. Dar dincolo de poartă are întinsă înainte, aşteptându-
1, veşnicia în care a trăit vremelnicia.
Bogăţia 1-a făcut pe bogat egoist, materialist, nemilostiv, încolăcit de plăceri; nu s-a dezvoltat
sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi. Pe Lazăr, bubele şi sărăcia l-au desfăcut din înlănţuirea cu viaţa. El răbda în nădejdea că nu va fi tot aşa, în nădejdea unei dreptăţi a lui Dumnezeu. Nu s-a înşelat în credinţa sa. Toată suferinţa şi meditaţia sa, meditaţie simplificată desigur, dar existenţială foarte sigur, au realizat din Lazăr un cetăţean spiritual al Cerului.
Nici bogăţia în sine, precum nici sărăcia în sine, n-au calitatea de a te osândi sau ferici pe
planul veşniciei. Atitudinea sufletului faţă de ele e aceea care determină veşniciile. Pot fi bogaţi care se mântuiesc şi pot fi săraci care se osândesc. Unul a lăsat să i se scrie pe piatra mormântului: „Ce-am dat, am câştigat; ce n-am dat, am pierdut!"
Dincolo de cele văzute, în fondul lor, al răsfrângerii lor în suflet, e Raiul şi Iadul: două
posibilităţi ale libertăţii tale, două eternităţi paralele, aici stându-ţi amândouă la îndemână, dar dincolo cu o prăpastie de netrecut între ele.
Unul din chinurile iadului e şi acesta: că văd fericirea drepţilor. Văd, pricep, înţeleg tot ceea ce
erau îmbiaţi să vadă, să priceapă, să cunoască şi să trăiască încă de pe când erau pământeni - şi n-au vrut. îşi aduc aminte de oameni, de alţi oameni, de Lazări, - ceea ce nu făceau pe pământ. Nu mai discută dacă este sau nu este Dumnezeu. Acum I se roagă, dar e târziu. Când bogatul era pe pământ râdea de nădejdea dreptului şi de rugăciunea lui; acum râd dracii de rugăciunea sa.
Cea mai sfâşietoare rugăciune e aceasta: de-a trimite Dumnezeu, de pe ceea lume pe asta, pe
Lazăr să le spună la cei cinci fraţi ai săi (Sfântul Maxim Mărturisitorul ar zice: cele cinci simţuri): cum stau lucrurile după moarte, ca să nu vie şi ei în acest loc de muncă.
Rugăciune, altfel motivată în sine, dar refuzată de Avraam, zicând că au Legea şi au Revelaţia !
Iată motivarea divină a refuzului: îi cunosc: „Dacă nu ascultă de Moise şi de Profeţi (Legea şi
Revelaţia) chiar de va şi învia cineva din morţi, tot nu vor crede".De fapt aşa a şi fost: Iisus a înviat din morţi, şi, din vremi în vremi a împlinit Dumnezeu, în diferite forme, această rugăciune biblică din adânc de genune, dar cei necredincioşi tot ca ei au rămas: încremeniţi în absoluta nepăsare. Iată aceasta e o mare primejdie: o primejdie infinită, din cauza unui timp pierdut.
II
Umblând, am băgat de seamă că aproape la toate porţile bogaţilor a pus Dumnezeu câte un
Lazăr. Multora li l-am arătat şi le-am atras aminte de rostul lui.
Bubele lui Lazăr şi toată mizeria lui cutremură, fireşte; dar fiori de groază ne cuprind când, sub
strălucirea trupească a bogatului, vedem ascunsă neagra mizerie a unui suflet fară nici o virtute, un om decăzut tuturor păcatelor, tuturor bubelor spurcăciunii, pe care nu i le lingeau nici câinii. Pe acestea I le gâdilau doar dracii. înmormântarea încă a fost deosebită.
A bogatului: cu surle şi prieteni, plâns de toţi. Lazăr: dus de aprozii oraşului, ca o mortăciune.
Pe unul îl aşteptau dracii. Pe Lazăr, îngerii.Două destine deosebite, ca de la Cer la Iad. Justiţia divină e oare nedreaptă ? - Nu. Scrie despre ea că:, Judecata e fară milă celor ce n-au făcut
milă !" Prin urmare e cu dreptate: singur te-ai scos dinîmpărăţia milei, neavând grijă să intri, în vremea sortită pentru aceasta pe pământ. Şi mai scrie: „Mila şi Adevărul ajung înaintea Ta". Prin urmare iubirea şi cunoaşterea Adevărului, împlinirea iubirii şi mărturisirea Adevărului sunt cele ce ne cresc făptura noastră până la măsura de persoane ale împărăţiei. - Şi: „Dumnezeu e Adevărul" şi „Dumnezeu este iubire"...*A murit un pustnic, mâncat de fiare.
A murit şi un bogat, tiran, şi a fost îngropat cu cinste. Un călugăr, văzând acestea, s-a întrebat întru sine pentru această deosebire, pe care a îngăduito Dumnezeu, şi n-o putea pricepe. Deci rugându-se el mult şi postind, i-a descoperit Dumnezeu taina: Pustnicul, ca om pământean, mai avea un păcat. Pentru curăţirea lui s-a dat trupul său la fiare.Bogatul făcuse şi el un singur bine, şi i s-a răsplătit lui cu cinstea înmormântării... O femeie rea se chinuia în muncile fără de sfârşit ale iadului. Blestemând pe Dumnezeu zise şi aceasta: Dumnezeu e nedrept: numai eu n-am făcut nici un bine, Doamne ? Auzind Dumnezeu aceasta trimite un înger să-i cerceteze faptele în văzul ei. Şi a găsit îngerul că femeia aruncase cu o ceapă după un sărac. Săracul a luat-o şi a mulţumit lui Dumnezeu de ea. „Deci am făcut nedreptate femeii" zise dreptul Dumnezeu. „Du-te, atârnă-i ceapa deasupra ei şi se va agăţa de rădăcinile ei şi aşa adu-o în Rai!" Şi îngerul facu aşa. Dar de mâinile şi picioarele femeii se mai agăţară mulţime de deznădăjduiţi, iar de aceştia alţii şi iarăşi alţii, îngerul urca spre Cer un ciorchine imens de chinuiţi. În lumina îngerului i-a văzut femeia pe ceilalţi şi a început să strige la ei, să-i blesteme, zicând că numai pe ea a chemat-o Dumnezeu, nu şi pe ei, şi le făcea vânt cu picioarele, descotorosindu-se de ei. Valurivaluri de oameni cădeau iarăşi în întunerec şi chin. Dar pe măsură ce cădeau oamenii, zvârliţi de răutatea femeii, îngerul urca spre Cer din ce în ce mai greu. Când n-a mai rămas agăţat decât unul singur de mâna femeii, ea îşi desfăcu mâna de pe rădăcină să se descotorosească şi de acesta, dar, pe când acela cădea iarăşi în genuni, i se rupse rădăcina de ceapă de care se ţinuse numai cu o mână şi căzu şi ea iarăşi în adânc.
Pildele acestea, descojite de descrierea pământească, care nu merg pentru celălalt tărâm al
existenţei, au tâlcul lor. Nu-i destul să faci fapte bune: trebuie să te faci tu însuţi bun. Numai fapta bună, săvârşită adesea, te îmbunătăţeşte. Faptele bune, pe lângă rostul real ce-1 au de-a ajuta pe Lazării lumii, mai au şi rostul ca să-ţi facă ţie bunătatea, milostivirea, iubirea: a doua natură. Şi îşi împlinesc rostul acesta, al doilea, cu atât mai degrabă, cu cât nu se urmăreşte acesta. E bine a face binele ca pe-un lucru de la sine înţeles, simplu şi firesc, cum răsare soarele.
Cu o ceapă zvârlită după un sărac, n-ai făcut bunătatea a doua ta natură. Dar nu e vorba de a
doua natură, e vorba de revenirea la natura noastră primară, natura noastră de obârşie, la care ne
readuce Iisus.
Dumnezeu a făcut totul din partea Sa. Mai urmează partea din partea noastră.
Deciziile acestea sau nepăsarea de ele, hotărăsc simplu şi decisiv de veşnicia noastră.
Mai hotărâtor nu se poate vorbi!
Prislop. Duminecă XXII
23.X.49 Luca 16,19-31
sursa:"Cuvinte Vii"

PREDICA LA DUMINICA MIRONOSIŢELOR Pr. Arsenie Boca

MIRONOSIŢELE
Azi e o Evanghelie deosebită: N-are nici o idee nouă. Mântuitorul lipseşte din ea; lipsesc Apostolii; lipseşte cuvântul Domnului chiar, -dar totuşi ceva este:
- Sunt roadele propoveduirii Domnului. Câteva femei: Măria
Magdalena, Măria lui Iacov şi Salomeia, ducând mir de mult preţ, dragoste pentru Iisus, pe care-L ştiau în mormânt, recunoştinţa pentru învierea lor din păcat.
Erau clipe de groază, în care orice îndrăzneală în legătură cu Iisus se putea pedepsi cu moartea.Chiar unul din ucenicii Lui se lepăda cu jurământ că nici nu L-a cunoscut pe Iisus.Părea, pentru o clipă, că s-a terminat cu creştinismul.
Prigoana începuse.Dar vine îndrăzneala de unde nimeni n-ar fi bănuit: de la nişte
femei.Acestea sunt mironosiţele (purtătoarele de mir) care au ridicat, primele, steagul creştinismului,vestind învierea Domnului.
Ele iubeau pe Iisus, fiindcă El le-a ridicat la noua concepţie despre viaţă. Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a făcut primele vestitoare ale învierii.
Faptul învierii Domnului a frânt toată protivnicia, a înlăturat toată îngrozirea din calea lor.
- Ce-au cunoscut ele în Iisus ?
- Iubirea divină care le-a purificat viaţa, le-a înnoit sufletul, le-a transfigurat existenţa. O iubire care străbate în adâncuri, care răscoleşte toată fiinţa, care creează din nou.Această iubire a crescut şi în sufletul lor.
Această iubire le-a făcut, din femei slabe, fricoase, mai tari decât toate protivniciile lumii, le-a făcut mai tari ca moartea, de care nu se mai temeau.
La aceste însuşiri duce Iisus pe oricine care se întâlneşte cu EL Aceste însuşiri sunt cele ce fac pe omul nou, renăscut din Dumnezeu, un vestitor al învierii.
Femeile mironosiţe au fost învrednicite de Dumnezeu să fie primele vestitoare ale învierii lui Iisus, ale naşterii din nou a omului; - şi au corespuns.
Mărturie mai stau de-a lungul veacurilor şi toate sfintele fecioare, care şi-au închinat viaţa lui Iisus; stau mărturie toate muceniţele, care L-au mărturisit prin suferinţă şi moarte - şi prin ce putere, ar fi trecut toate acestea, dacă nu prin iubirea ce-o aveau de Iisus. Aceasta-ţi dă bucuria care întrece frica pe care-o are firea de chinuri.Stau mărturie a învierii toate mamele creştine, care au adus copiii lor, ce s-au făcut stâlpi ai Bisericii lui Hristos, mucenici ai creştinătăţii, suflete de eroi şi sfinţi.Prin rugăciunea sfintei Elena s-a încreştinat Constantin cel Mare, împăratul roman şi imperiul roman.
Prin rugăciunea Clotildei s-a încreştinat Clodius şi poporul francilor.
Prin rugăciunea Nonei s-a încreştinat Iviria (Georgia). Macrina e bunica, iar Emilia e mama sfântului Vasile cel Mare. Antusa e mama sfântului Ioan Gurădeaur, iar Monica e mama fericitului Augustin.
Măria Magdalena Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un şarpe de aur, încolăcit pe braţul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare stătea bine; toţi i-au căzut la picioare. A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalţi bărbaţi ai lumii. Un dor trufaş de-a-L cunoaşte i-a încolţit în inimă. A vrut să-L ispitească pe Iisus.S-au întâlnit.Dar nu s-a putut apropia de El.Iisus o privea din oarecare depărtare, aşa cum priveşte Dumnezeu, nu cum priveşte bărbatul.In faţa sfinţeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la şapte - zice Evanghelia. Erau cele şapte păcate de căpetenie, care strică firea omenească.Când aceştia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă faţă, altă ţinută. Şi,ruşinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o avea aruncată peste umăr.Iisus nu i-a aprobat păcatele, n-a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut.
I-a grăit în conştiinţă, în faţa lui Dumnezeu te pierzi pe tine.
Dar te regăseşti în El, aşa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate că ai dorit întotdeauna.
în faţa lui Iisus revii la firea ta adevărată - şi te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu.Altfel iubeşte Dumnezeu de cum iubeşte omul.
Omul amestecă iubirea cu plăcerea şi asta-i decăderea lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti nebănuite, până prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.Iisus s-a întâlnit apoi cu această Mărie Magdalenă în Betania, satul surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul.
Aci adusese ea altceva lui Iisus, decât prima dată. Acum aduse un vas frumos cu mir de mult preţ. Transformarea ei sufletească a facut-o să-L caute pe Iisus, - de data aceasta cu o iubire sfinţită de pocăinţă - şi, neavând ceva mai bun să-I aducă, I-a adus lacrimile, cu care I-a spălat picioarele şi I le-a şters cu părul bogat al capului ei.Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu ştia cum că Măria Magdalenă era o copilă a lui Dumnezeu. De aceea începe să-L judece pe Iisus, că „dacă ar fi Acesta Prooroc, ar şti cine-i şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El" (Luca 7,39) şi nu s-ar compromite, primind-o cu atâta dragoste.
(Ăştia-s oamenii, sau mediul social: te strică, îţi ajută să te strici, se bucură că-i strici şi tu, ca pe urmă tot ei să te ţintuiască la stâlpul de osândă...)
Iisus a corectat această acuză necinstită, cu pilda celor doi datornici, dintre care, unul iubea mai mult pe stăpânul său, fiindcă i-a iertat o datorie mai mare.
Iată ce-a făcut Iisus pentru Măria Magdalena. De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât să-şi profaneze templul de lut al conştiinţei, Iisus le ridică viaţa la înălţimea şi la valoarea conştiinţei: că-s fiii lui Dumnezeu şi temple ale Duhului Sfânt.Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o mironosiţă, model pentru toate vremile.Şi, din voinţa lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire peste tot pământul.O aşa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge la mormântul lui Iisus: Iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte.
De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească învierea !
Prislop 8.V.49.Pr. Arsenie Boca Cuvinte vii.

FLORIILE

Faima învierii lui Lazăr străbătuse toată Iudeia şi o aflaseră toţi pelerinii care veniseră în Ierusalim şi împrejurimi, pentru praznicul iudeilor, al Paştilor. Toţi voiau să vadă pe Iisus şi pe Lazăr.Deci când toţi cei simpli fericeau pe Iisus, cărturarii şi fariseii se umpleau de venin, vrând să-L omoare şi pe Iisus şi pe Lazăr.Momentele acestea le-a ales Iisus începătură a pătimirii Sale.Cei simpli şi curaţi, aflând că Iisus vrea să vie în Ierusalim s-au hotărât să-L primească deosebit de până acum.Iisus le-a preţuit dragostea. Şi-a împrumutat un asin - că era sărac. (In tot răsăritul asinul are cinstea pe care o are la noi oaia.)
Aceasta e intrarea triumfală în Ierusalim.Toată gloata aceasta, noroadele, aveau o bucurie ca niciodată. Numai fariseii nu se bucurau, ci bucuria tuturora le învenina şi mai rău inima.Nici Iisus nu se bucura, dar cinstea bucuria pe care o vedea. Toţi care-L cunoşteau în Ierusalim ieşiseră întru întâmpinarea Lui. în Ierusalim rămăseseră numai cei ce nu-L cunoşteau. Aceştia îl primesc rece şi cu suspiciuni.
Dar şi Iisus i-a provocat.A mers la Templu şi 1-a găsit prefăcut de slujitorii lui în „peşteră de tâlhari". „Tâlharii"negustoreau suferinţele şi păcatele poporului. Compromiteau şi pe Dumnezeu şi suferinţa. Mai marii şi mai micii Templului „tâlhăreau" poporul obidit speculându-i suferinţele în numele lui Iehova. Zarafii
făceau bursă neagră. Aceştia erau slujitorii lui Mamona. Parcă acuma erau anume toţi adunaţi în ziua aceea la Templul din Ierusalim.La toţi aceştia Iisus a luat biciul.
E şi o minune în această sfântă mânie; mulţimea zarafilor, a negustorilor de porumbei - găinari geambaşi de miei şi boi, toţi, fară deosebire, fug în dezordine, înfiicaţi de-un Om.Conştiinţa lor pătată nu le da nici o rezistenţă.
Gestul lui Iisus a înfuriat pe mai marele Templului, pe bătrâni, cărturari şi farisei, care s-au sfătuit: „Cu orice preţ trebuie să-L ucidem fiindcă mulţimea se ia după El". Când aceştia se sfătuiau să-L ucidă, orbii şi şchiopii se apropiau de El în Templu şi i-a vindecat. Iar copiii -copiii crescuţi de Templu, au venit cu ramuri în mâini, cântându-I „Osana, Fiul lui David !"Acesta-i faptul impresionant, că singuri copiii, orbii şi şchiopii şi ucenicii Săi L-au primit pe Iisus în Templu, cu credinţă şi cu dragoste.Auzind copiii, iarăşi s-au înfuriat iudeii.
„- Spune-le să tacă !"
„- N-aţi citit în Profeţi: «Am pus laudele în gura pruncilor şi a celor ce sug» ?"
Cu acestea Iisus a părăsit Ierusalimul.Cu ziua aceasta încep patimile Domnului.
In tot entuziasmul general Iisus tăcea, dacă nu chiar plângea.Poporul acesta, care-L primea cu aclamaţii de împărat, peste trei zile va fi cumpărat de farisei
pe nimic să strige lui Pilat: „Răstigneşte-L !!!"Poporul, laş şi fricos, nu pricepe preţul iubirii şi o dă răstignirii.Intrarea lui Iisus în sufletul nostru, să nu fie ca acea intrare în Ierusalim. Templul conştiinţei noastre să nu fie o peşteră de tâlhari, că atunci sigur şi noi vom vocifera în curtea lui Pilat:„Răstigneşte-L !!! Slobozeşte-ne pe Baraba!"De aceea ne-am curăţit Ierusalimul şi Templul din Ierusalim: conştiinţa, facându-ne iarăşi copii, singurii care L-au primit în Templu.Copilăria: singura noastră vârstă care primeşte pe Iisus.Deci, copiii mei, care primiţi astăzi pe Iisus în sfânta împărtăşanie, rămâneţi întru dragostea mea, care e dragostea lui Iisus.
Prislop, 17.IV.49.Parintele Arsenie Boca "Cuvinte vii"

Parintele Arsenie Boca-Cuvant in Postul Mare

A Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca


Prea fericitul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, ne asigură de adevărul celor scrise chiar de el;
„iară dacă unii nu vor crede, Dumnezeu să le fie milostiv, că aceia se uită numai la slăbiciunea firii omeneşti", pierzând din vedere puterea lui Dumnezeu.
Awa Zosima, bărbat îmbunătăţit, dintr-o mănăstire din Palestina e ispitit de gândul desăvârşirii,
la care se credea a fi ajuns. Deci voia să ştie dacă se mai află oarecine pe pământ să-1 întreacă ?
Cineva îl îndreaptă la o mănăstire lângă Iordan.
Acolo se potrivi obiceiului călugărilor, care în postul mare aveau o petrecere prin pustie,
împrăştiaţi. Zosima intră în adâncul pustiei, cale de 20 de zile de mers.
Vede pe cineva, mergând, mai mult ca o nălucă, cu părul alb, cu înfăţişarea arsă de soare. Fuge
Zosima după arătare. Arătarea îl opreşte, spunându-i pe nume: „Părinte Zosima, dă-mi o haină să mă acopăr, că-s femeie". I-a spus că-i şi preot. Mult s-au târguit, din smerenie, pentru blagoslovenie, care să o dea. Femeia se ruga în aer. Zosima a avut gând de sminteală, că-i duh rău, care se preface că se roagă. Femeia i 1-a descoperit şi 1-a rugat s-o creadă că-i femeie păcătoasă, dar întărită cu sf. Botez. Awa Zosima o leagă cu jurământ să-şi spună viaţa.
O viaţă începută greşit... Egipteancă de neam, fugită de la părinţi de la 12 ani, petrecând în
Alexandria, pentru destrăbălări publice cu toţi derbedeii vieţii... Aşa a petrecut 17 ani... „Dar nu luam bani; aveam numai poftă nesăţioasă şi o dorinţă neînfrânată de-a mă tăvăli în noroi. Acesta socoteam că e scopul vieţii!" Norod de bărbaţi libieni... se duceau la Ierusalim la praznicul, atunci instituit, al înălţării sf. Cruci. între ei a făcut câţiva destrăbălaţi pe drum.
II.
La Ierusalim n-a putut intra nicidecum în Biserică. Ceilalţi intrau fară nici o împiedecare; ea nu
putea. O putere o oprea. Şi-a dat seama în curtea Bisericii că noroiul faptelor ei n-o lasă. Vede o icoană a Maicii Domnului. Se făgăduieşte să-şi schimbe
viaţa. Atunci a intrat neîmpiedecată, învrednicindu-se de vederea sfintei
Cruci.
-„Treci Iordanul şi bună odihnă vei afla !" I-a spus un glas. Un om îi dă trei monede cu care
cumpără trei pâini.
-Care-i calea la Iordan ? (Ultimele vorbe cu oamenii); călătoria.
III.
17 ani de lupte cumplite cu gândurile curviei, ca şi cu nişte fiare sălbatice. Dorinţe de carne,
vin, desfătări, cântece drăceşti, etc. Alerga cu mintea la icoana pe care o văzuse. O lumină sfârşea lupta. Suferinţa frigului şi a arşiţei. In convorbire strecura şi citate din Scriptură, - mirând pe Zosima. L-a legat să nu spună nimănui nimic.
- „La anul să vii, dar nu după rânduiala mănăstirii, ci în ziua Cinei celei de Taină,
aducând Sfânta împărtăşanie. Stai cu Ea pe ţărmul Iordanului. Eu voi veni să mă împărtăşesc. O
doresc cu dragoste nestăpânită." Zosima se mâhnea de lungimea anului.
Un potir mic cu Sfânta împărtăşanie. O aşteptare cu pocăinţă. Femeia vine, în sfârşit, însemnând Iordanul cu sfânta cruce, şi-1 trece. Impărtăşirea. Trecerea Iordanului iarăşi în pustie.
Peste un an iarăşi plecarea călugărilor în pustie. Zosima se ruga s-o regăsească. A găsit-o moartă, cu o însemnare scrisă pe pământ:„Ingroapă,Părinte Zosima, în acest loc, trupul smeritei Măria. Dă ţărâna ţărânei. Roagă-te mereu către Domnul pentru mine. M-am săvârşit în luna lui aprilie, după romani, chiar în noaptea patimii mântuitoare, după împărtăşirea Cinei celei de Taină şi dumnezeieşti". Scrisoarea n-o ştersese vântul, deşi trecuse un an peste ea. Zosima a aflat şi numele cuvioasei. A aflat că îndată după împărtăşire, într-o noapte, a săvârşit calea obişnuită de 20 de zile; ea a facut-o într-un ceas. Un leu i-a venit Awei în ajutor, săpând groapa cuvioasei.
IV.
Deci e cu putinţă corectarea unei vieţi greşite. Vârsta nepriceperii pune păcatul ca sens al vieţii sale. Dumnezeu te aduce la cale, la sens. Este o cumpănă de ispăşire a relelor: 17 ani de pofte păcătoase, căutate cu nesaţ, aduc – pentru cine vrea să se mântuiască - 17 ani de lupte chinuitoare cu stăvilirea lor. Sfânt să fii - şi încă dintre cei întocmai cu Apostolii - şi nu pleci din lumea aceasta fară să te spovedeşti curat, şi nu pleci fară sfintele Taine. Iată o femeie, care a smerit pe Awa Zosima. Şi iată un model de încurajare pentru orice inimă zdrobită de păcat sau cu cârma vieţii ruptă şi fară Sensul vieţii. Lipeşte-te de Dumnezeu, de Maica Preacurata şi viaţa ta se va umple de sens.
Prislop 10.IV.49.
Parintele Arsenie Boca “Cuvinte vii”