„Îmi pare rău pentru fiecare clipă petrecută departe de Hristos” – mărturia unui fost rocker

Mulţi tineri sunt astăzi fascinaţi de muzica rock – îşi ascultă ore în şir idolii, considerând că asocierea din rock şi satanism este doar o poveste, amăgindu-se că formaţiile lor favorite afişează nişte simboluri sataniste doar ca să fie la modă, fără a avea nicio legătură cu diavolul. Majoritatea rockerilor sunt convinşi de faptul că muzica lor preferată nu are cum să le facă rău, fiind doar o simplă pasiune. Andrei C. este un tânăr, acum student la Teologie, ce ne mărturiseşte despre cum şi-a vătămat sufletul în perioada în care a fost rocker, căci, aşa cum spune Sfânta Scriptură, „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5:8).

- Care sunt primele amintiri legate de relaţia ta cu Dumnezeu?

- Am început să merg singur la biserică începând din clasa a V-a. Aşa m-a îndemnat îngerul păzitor… Ţin minte că atunci când am văzut prima oară o icoană, am vrut să-mi cumpăr şi eu una, dar nu aveam bani suficienţi. Astfel am început să mă interesez de Biserică – pur şi simplu am simţit o chemare de la Dumnezeu. Familia mea nu era credincioasă în acea perioadă, aşa că nu a fost nimeni care să mă înveţe, să mă îndrume pe calea lui Hristos. Mergeam în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, uneori şi la Vecernie; participam cu bucurie la toate slujbele bisericeşti. În clasa a VII-a s-a produs ruptura de Biserică, pentru că am început să ascult muzică rock şi să fac parte dintr-un grup de rockeri.

- Cum a evoluat această pasiune pentru rock?

- A fost asemenea exemplului cu ghinda, pe care o plantezi şi apoi iese un stejar. Am început cu nişte formaţii foarte simple, comerciale şi am ajuns să ascult şi să iubesc ceea ce se cheamă „black metal” (lit. „metal negru”, un stil de muzică rock făţiş satanist – n.red.). Ascultam o astfel de muzică cam 4-5 ore de pe zi. Căutam muzică nouă, informaţii şi ştiri despre albumele pe care le scoteau formaţiile acestea, despre stilul lor de viaţă. Am început să scot de pe net şi versurile melodiilor pe care le ascultam. În momentul în care urmăreşti versurile, te laşi influenţat de ele. Mesajele sunt antihristice.

- Ce se întâmpla în anturajul tău?

- Purtam cu toţii îmbrăcăminte neagră, plete lungi, aveam cercei în ureche, piercing-uri. De asemenea, obişnuiam să bem, apoi să fumăm şi să consumăm ocazional stupefiante. Noaptea mergeam prin cimitire, călcam peste morminte, scuipam pe cruci. Prin ceea ce făceam, practic Îl huleam pe Dumnezeu. Când eşti rocker, aderi la o minoritate, una cu mult tupeu. Tot timpul are ceva de spus, tot timpul „ţipă” în societate, tot timpul vrea să iasă în evidenţă. Tu, ca membru al acestei minorităţi, pentru a nu fi exclus, începi să-ţi însuşeşti toate atributele negative ale ei – în cazul rockerilor, să-ţi laşi plete, să-ţi pui cercei, să porţi numai haine negre, să ai tricouri cu formaţiile tale preferate, uneori să consumi droguri, să te apuci de băut ş.a.m.d. Aceasta şi pentru că un astfel de comportament, o astfel de ţinută au idolii rockerilor, cântăreţii de muzică rock. Cred că minoritatea din care faci parte îţi distruge într-un fel personalitatea. Dacă minoritatea este anithristică şi Îl huleşte pe Dumnezeu, ajungi şi tu să-L huleşti pe Dumnezeu. Uitaţi-vă şi la comunităţile gay. Practic, transmit acelaşi mesaj. Dacă faci parte dintr-o minoritate, crezi că toţi ceilalţi sunt împotriva ta şi nu vor ca tu să-ţi manifeşti drepturile. Esenţa muzicii rock este hula împotriva Duhului Sfânt.

- Cum te simţeai sufleteşte atunci?

- Simţeam o fericire de suprafaţă, pe care mi-o dădea diavolul. Dar îmi aduc aminte că în adâncul sufletului tot timpul eram supărat, nefericit. Nimic nu mă mulţumea, aveam o privire încruntată. Banii niciodată nu-mi ajungeau, deşi aveam ce cheltui, pentru că, spre deosebire de alţi prieteni, proveneam dintr-o familie mai înstărită. Cu toate acestea, parcă totul se ducea de râpă.

- Simţeai că muzica rock îţi face rău?

- Da, dar mă minţeam că prietenii mei sunt buni, că sunt de gaşcă, că ne înţelegem bine. În sinea mea simţeam o chemare către Dumnezeu, dar mă ruşinam să o recunosc şi ţineam adânc îngropate în sufletul meu aceste sentimente. Am ajuns să mă rup de prietenii mei. Devenisem un tip izolat, închis în mine, deşi seara la bar ne întâlneam. Ştiam textul biblic în care Lucifer L-a rugat pe Dumnezeu să i se închine şi m-am gândit că Dumnezeu ar fi acceptat. În mintea mea se inversaseră rolurile, satana era pentru mine Dumnezeu. Ne închinam satanei, făceam crucea invers şi spuneam aşa-zisa rugăciune „Tatăl nostru care eşti în iad”. În acele momente prindeam un curaj drăcesc, care mă împingea să fac lucrurile rele despre care v-am povestit; prin atitudinea mea, prin felul cum gândeam şi mă comportam, devenisem satanist. Acest lucru cred că s-a întâmplat din pricină că eram foarte preocupat de versuri şi de mesajul lor.

- Şi cum s-a petrecut întoarcerea la Biserică?

- M-am mutat cu locuinţa într-o comună învecinată. Aici mi-am făcut noi prieteni, cărora le plăcea foarte mult alcoolul, numai că ei cântau în strană la biserică. Petreceam foarte mult timp împreună la băutură, iar ei insistau să merg la biserică, să-i văd cum se amuză şi ce prostii fac. Şi m-am dus cu ei, dar făceam tot felul de lucruri necuviincioase pe care mă ruşinez să le spun. Dar lupta cu Cel rău a început să se dea pe câmpul de luptă al lui Dumnezeu, care este Biserica Sa şi pe care „porţile iadului nu o vor birui”…

- E vreun părinte care ţi-a deschis ochii, care ţi-a explicat că nu era plăcut lui Dumnezeu modul tău de viaţă?

- Da, este un părinte la care eu ţin foarte mult – părintele David, de la un schit din judeţul Cluj. Înainte de liceu mergeam foarte des acolo şi stăteam de vorbă. Prin clasa a XI-a, m-am dus din nou la sfinţia sa, dar de data aceasta, rocker fiind, aveam o altă înfăţişare. I-am povestit tot ce făceam, dar lăudându-mă cu faptele mele cele rele. Părintele m-a îndemnat: „Mai spune-mi tot ce mi-ai povestit, dar la spovedanie!” Iniţial nu am vrut, dar părintele a stăruit şi m-am spovedit. Tot sfinţia sa m-a ajutat să mă las de fumat. Eu îi explicam că nu voi reuşi acest lucru, dar părintele David mi-a zis să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute: „L-ai rugat pe Domnul să te ajute? Roagă-L, şi ai să vezi că reuşeşti!” Din seara aceea, nu am mai pus gura pe ţigară. Deşi pe moment nu mi-am dat seama de importanţa tainei Sfintei Spovedanii, m-am simţit foarte fericit că am stat de vorbă cu părintele David. De atunci s-a produs schimbarea mea. M-am întors acasă şi am început să merg regulat la biserică, dar de data asta am luat lucrurile în serios: nu mai râdeam, nu mai aveam comportament urât, parohul de la biserica unde mergeam nu îmi mai făcea observaţii ca înainte. Astfel, încetul cu încetul, cărămidă peste cărămidă, credinţa mea a început să crească şi Domnul a început să lucreze. Îmi doream foarte mult să ajung mai des la părintele David, să stau cât mai mult de vorbă cu sfinţia sa – dar, fiindcă el era cam departe de casa mea, nu ajungeam decât o singură dată pe an. Conştientizând faptul că am nevoie de un povăţuitor, am început să caut un duhovnic mai aproape de mine. Chiar dacă eu îmi căutam părintele cu un duh de mândrie („Eu sunt rocker. Cine-a mai văzut un rocker la biserică? Ce părinte a mai spovedit un rocker?”), Domnul s-a milostivit de mine şi mi l-a scos în cale pe Ieromonahul Vasile, care acum slujeşte la Mănăstirea Petru-Vodă.

- Cum a decurs relaţia cu duhovnicul?

- Taina Sfintei Spovedanii are o putere foarte mare. Conştientizând acest lucru, spovedindu-mă des, de îndată a început şi lucrarea harului. Vorbele părintelui duhovnic aveau un efect foarte puternic asupra mea, mai ales atunci când eram sub epitrahil. Îmi doream din tot sufletul să mă schimb, să mă apropii de Dumnezeu – mai ales că Domnul mi-a arătat că mă iubeşte, prin bucuriile duhovniceşti pe care mi le-a trimis. La anumite rugăciuni am trăit bucurii foarte mari, simţeam atunci că nu mai am nevoie de nimic decât să fiu cu Domnul.

Părintele a luat fiecare păcat pe care îl mărturiseam şi mi-a explicat de ce greşeam în faţa Domnului săvârşind acel păcat. Mulţi preoţi zic simplu „nu fă lucrul acela!”, dar părintele mi-a explicat şi de ce nu e bine să-l fac. Încetul cu încetul, prin spovedanie deasă, m-am apropiat foarte mult de sfinţia sa. Nu aveam nici un secret, nici o taină faţă de părintele. Îl sunam ori de câte ori aveam nevoie, îl întrebam de nelămuririle pe care le aveam, îi ceream binecuvântare pentru planurile pe care mi le propuneam. Spovedaniile erau foarte serioase, canonul de asemenea…

- Cum ai reuşit să te lepezi de muzica rock?

- Domnul a rânduit să mi se strice calculatorul. Pe hard-disk aveam toate piesele pe care odată le iubeam foarte mult. Şi astfel nu le-am mai ascultat, iar cu foştii mei prieteni rockeri nu m-am mai întâlnit, pentru că o parte dintre ei au mers la facultate. După ce ne-am reîntâlnit, o parte dintre ei au râs de mine văzând schimbarea mea, iar alţii, mai serioşi, au apreciat că am apucat-o pe acest drum. Când râdeau de mine, mă simţeam jenat, dar în acelaşi timp îi mulţumeam lui Dumnezeu şi ştiam că sunt cu un pas în Împărăţia Sa dacă rabd cu iubire.

- Andrei, acum, prin mila Domnului, eşti mădular viu al Bisericii. Ce lucruri ai vrea să se schimbe în Biserică?

- Mă deranjează că uneori se pune accent pe biserică ca edificiu de cult şi nu se pune accentul pe Biserica cea vie care suntem noi, credincioşii. M-aş bucura să fie ca la începutul creştinismului, aşa cum aflăm din cartea Faptele Apostolilor: „Stăruiau în învăţătura apostolilor, în părtăşie frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Era o împărtăşire frăţească între ei, iubire şi înţelegere, se ajutau unii pe alţii. Mai sunt unii credincioşi care vin duminică la biserică şi luni dimineaţă merg la tribunal, pentru că au de participat la proces. Mă mâhnesc de faptul că fiecare dintre noi am putea şi ar trebui să facem mai mult pentru cel de lângă noi aflat în suferinţă, în nevoi. Ar trebui să ne străduim mai mult să facem cunoscut cuvântul Mântuitorului şi către cel ce trăieşte în nepăsare, departe de Biserică.

- Tu ai încercat să aduci pe cineva la credinţă?

- Am încercat, dar nu am reuşit. Rugăciunea cu lacrimi pentru acela pe care vrei să-l aduci la credinţă contează foarte mult. Trebuie să fim conştienţi că noi, cu puterile noastre slabe, nu reuşim nimic. Numai Hristos Mântuitorul este cel ce poate deschide sufletele acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Am avut un cunoscut rocker, i-am vorbit despre Dumnezeu, a venit de câteva ori la biserică – şi eu m-am mândrit cu această realizare. Mă gândeam la cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan, că cine aduce un om la Domnul mare plată va avea. Însă acest cunoscut de-al meu a avut nişte ispite şi acum nici nu vrea să mai audă de Biserică. Vedeţi unde duce mândria? Dacă te mândreşti cu realizările tale, imediat ceea ce ai clădit se surpă!

- Ce sentimente ai faţă de rockerii pe care îi întâlneşti în drumurile tale?

- Într-adevăr, văd mulţi tineri rockeri; îi recunosc după îmbrăcăminte. Mi-e milă pentru starea sufletească în care se află şi zic o rugăciune scurtă, rugându-L pe bunul Dumnezeu să-i întoarcă. În momentul în care Îl vor cunoaşte pe Hristos, o să regrete fiecare clipă petrecută departe de El, aşa cum o fac şi eu. M-aş bucura să cugete fiecare dintre ei seara sau când găsesc un moment de linişte că în fiinţa fiecărei persoane sălăşluieşte Domnul. Dacă nu vor recunoaşte acest lucru, Dumnezeu, pentru că îi iubeşte şi nu vrea să-i piardă, poate o să rânduiască un moment mai neplăcut ca să-i întoarcă: un accident, o boală, un necaz… Problema este că cei ce trăiesc departe de Biserică nu vor vedea prin asta binele pe care Îl vrea Domnul pentru ei. Abia după un anumit timp, dacă îşi vor schimba viaţa în bine, pot conştientiza lucrarea lui Dumnezeu…

- Pot influenţa părinţii modul de viaţă al tinerilor?

- Aşa cum am spus, la vremea adolescenţei mele părinţii mei nu erau oameni credincioşi, nu ştiau în ce m-am băgat şi m-au lăsat în pace. De aceea, îndrăznesc să adresez un cuvânt şi părinţilor. Dacă îi văd şi îi simt pe copii că se apropie de muzica rock, să încerce să-i îndepărteze. Şi nu este greu de observat acest lucru, pentru că mai toţi rockerii poartă părul lung. Părinţii să nu le vorbească imperativ, pentru că nici Mântuitorul nu a vorbit mulţimilor imperativ, ci să le explice cu multă dragoste cât de mult rău le pot face piesele muzicale pe care ei le ascultă. Părinţii, dacă nu conştientizează pericolul pe care îl reprezintă muzica rock pentru copiii lor, ar trebui să caute un duhovnic, să se spovedească şi să se sfătuiască cu acesta. Vor primi atunci un cuvânt de învăţătură şi pentru dânşii şi pentru copii.

- Vorbeşte-ne şi despre ispitele pe care le-ai avut revenind la credinţă.

- Am avut şi încă mai am ispite cu demonii. În general noaptea, după ce adorm, îmi spun tot felul de lucruri. Ţipă, urlă, iar alteori cu voci dulci mă roagă frumos să nu mai spun rugăciunea minţii, să nu mai merg la biserică. Îmi ziceau că era foarte bine cu foştii mei prieteni la bar sau pe terasă. Uneori ţipau aşa de tare, încât mă trezeau din somn şi mă speriam foarte tare. La început aveam aceste ispite aproape zilnic, apoi s-au rărit. Acum sunt mai liniştit şi accept aceste lucruri ca pe un canon, pentru că datori suntem să tragem şi să facem pocăinţă pentru orice păcat săvârşit.

- Cum ai ajuns să studiezi teologia?

- După terminarea liceului, părintele Vasile mi-a dat ascultare să mă duc la un duhovnic foarte bun pentru a cere sfat în privinţa drumului pe care trebuie să-l urmez în viaţă. Şi sfatul pe care mi-l dă acel duhovnic să-l iau ca venind de la Dumnezeu. După această discuţie, am luat trenul şi m-am dus la părintele Iustin Pârvu. Cum am intrat la sfinţia sa în chilie, nu am apucat să-i spun decât trei cuvinte şi imediat mi-a răspuns: „Să te faci preot, asta-i chemarea ta!”

Această întâlnire a avut loc acum doi ani, în aprilie, dar m-am apucat de învăţat pentru examene în iulie, după ce am terminat bacalaureatul. În august am avut examenul de admitere la facultate. Dar Domnul mi-a ajutat. Dacă îţi place ceva mult, dacă înveţi cu iubire şi dăruire, atunci îţi însuşeşti cu uşurinţă cunoştinţele respective.

- Cu ajutorul Domnului, vei deveni preot. Cum vezi tu misiunea preotului?

- Mi s-a dat odată un exerciţiu foarte greu. Să închid ochii şi să-mi imaginez cine va fi în biserică peste 30 de ani. Am făcut acest lucru şi imaginea care mi-a venit atunci în minte a fost că peste 30 de ani bisericile vor fi cu 80% mai goale. Pentru a nu se întâmpla acest lucru, preoţii de parohii au o mare misiune. Tinerii sunt purtaţi de valul vârstei şi nu vor veni la Biserică până nu li se va explica ce înseamnă de fapt Biserica. Din păcate pentru mulţi care nu ştiu nimic despre Dumnezeu, Biserica înseamnă o sursă bună de venit pentru preoţi sau un „concert” pe care sfinţiile lor îl dau o dată pe săptămână. Şi, din păcate, aceste lucruri se răfrâng şi asupra modului tinerilor – şi nu numai – de a-L percepe pe Hristos. Eu le explic cât pot unor astfel de oameni că Dumnezeu a rânduit în Biserica noastră mulţi preoţi jertfelnici, realmente preocupaţi de mântuirea credincioşilor. Sunt preoţi care stau ore în şir în scaunul de spovedanie, sunt preoţi care umblă prin spitale încercând să aline durerea fiilor duhovniceşti aflaţi în suferinţă, sunt preoţi care se roagă mult şi postesc pentru binele neamului acestuia. Sunt convins că celor ce cârtesc şi nu au un duhovnic, dacă se vor ruga cu credinţă, Domnul le va trimite părintele duhovnicesc de care au nevoie. Şi, cum spunea Sfântul Ioan din Kronstadt, dacă fiecare dintre noi am încerca să ne schimbăm în bine, atunci mai multe mădulare ale Bisericii ar fi sănătoase şi Cel de Sus altfel ar privi către noi şi ne-ar asculta rugile.

A consemnat Raluca Tănăseanu
sursa: Familia Ortodoxa

Avva Efrem Vatopedinul: “ATAT CAT AVETI PUTERE, IUBITI RUGACIUNEA!”

“Modul de vietuire care face sa se implineasca persoana umana este viata launtrica, este intoarcerea cu privirea spre launtrul fiintei, este rugaciunea mintii. Si, asa cum spune cuviosul parintele nostru contemporan noua, Iosif Isihastul Vatopedinul, ai carui fii duhovnicesti suntem noi, omul si in mod special calugarul, sa se indeletniceasca cu aceasta lucrare launtrica. Urmand cuvantul proorocului David: “Cautati si vedeti ca eu sunt Dumnezeu!”.
Intr-una din aratarile de dupa moarte ale parintelui Iosif unui calugar evlavios, i-a spus ca mantuirea oamenilor, mantuirea omenirii consta in savarsirea corecta a acestei lucrari a mintii. De aceea, mesajul pe care vi-l aducem de la Sfantul Munte este acest indemn: atat cat puteti, savarsiti rugaciunea Domnului. Deoarece, din nefericire, astazi oamenii pierd foarte mult timp cu nimicuri. Cei mai multi dintre noi, cei mai multi oameni se vaita permanent ca nu le ajunge timpul, ca nu au timp. Si daca am face un “control” al felului in care isi consuma, isi petrec timpul, am vedea ca petrec foarte mult timp ocupandu-se cu lucruri de nimic. De aceea, fratii mei, atat cat puteti, atat cat aveti putere, iubiti rugaciunea! Pentru ca rugaciunea este modul in care dumnezeiescul har salasluieste in inima omului.
Problemele, in viata omului, s-au inmultit foarte mult, si aceasta se datoreaza faptului ca oamenii s-au indepartat de vietuirea dupa Evanghelia Mantuitorului. Si se afla de aceea oamenii sub o presiune negativa permanenta. Sunt tulburati permanent. Nu au pace inlauntrul lor. Si aceasta pentru ca numai Hristos este pacea noastra, dupa cum ne spune Sfantul Apostol Pavel. Iar problemele din viata noastra nu se rezolva numai prin a ne gandi la ele, ci se rezolva cand ne rugam pentru ele. De aceea, atat cat ne sta in putinta, sa fim inlauntrul Bisericii.
La Sfantul Munte vin foarte multi inchinatori astazi. Si de multe ori vin cu diferite justificari. Pentru ca, uneori, spun ei, se scandalizeaza de atitudinea, de comportamentul unor purtatori de rasa din ierarhia superioara sau din randul preotilor. Dar aceste lucruri sunt numai pretexte, pe care nu le poate infatisa decat un om care se afla in pacat. Noi le raspundem: “Asa cum nu renuntam la stiinta medicala pentru faptul ca exista si medici slabi, tot asa, nu trebuie sa renuntam la Biserica lui Hristos pentru ca exista slujitori nevrednici in slujba Bisericii”. Sa nu uitam ca din primii membri ai Bisericii, care au fost cei doisprezece apostoli, intre ei a fost si fiul pierzarii. Dar, cu toate acestea, stim cu totii, dupa fagaduinta Domnului nostru Iisus Hristos, ca portile iadului nu vor birui Biserica lui Hristos”.
***
- Care este importanţa nevoinţei, a ascezei în cunoaşterea lui Dumnezeu? Şi de ce trebuie să fie aceasta integrată în viaţa Bisericii şi să fie în conformitate cu învăţătura de credinţă a Bisericii?
- Este importantă asceza pentru că dacă omul nu se nevoieşte, nu poate să trăiască dogma. Pentru că dogma nu este un simplu canon, nu este o consecinţă teologică. Dogma în teologie are drept condiţie o trăire adevărată. Vă dau un exemplu: dogma Sfintei Treimi. Nu e de ajuns ca omul să creadă simplu în Dumnezeu, ci prin viaţa noastră să trăim tria¬dologia lui Dumnezeu să simţim şi să trăim unirea celor trei Persoane, precum spune Hristos în rugăciunea arhierească: „ca toţi una să fie aici precum si Noi una suntem”; însă creştinul trebuie prin nevoinţa lui să se lumineze şi să înţeleagă unirea Persoanelor divine, şi când va înţelege lucrul acesta va simţi unirea cu celelalte persoane care îl înconjoară în harul Sfântului Duh.
- De altfel şi Sfântul Siluan Athonitul făcea această distincţie şi scria că una este a crede în Dumnezeu şi alta este a cunoaşte pe Dumnezeu.
- Este mare lucru cunoaşterea lui Dumnezeu, însă trebuie ca omul să se smerească foarte mult. Dacă nu se smereşte omul, este imposibil să aibă cunoaşterea lui Dumnezeu. Dacă nu se smereşte, omul vede Ortodoxia ca moralitate, de aceea Părintele Sofronie Saharov, după mine Sfântul Sofronie, sublinia că trebuie să conlucreze nevoinţa cu viaţa ecclesială pentru că dacă avem o vedere corectă ecclesiologică, atunci în Tainele Bisericii Îl vom cunoaşte pe Dumnezeu.
- Părinte Efrem, care sunt modalităţile concrete prin care un om credincios se poate împărtăşi de Hristos?
- Modurile sunt date şi sunt cunoscute: corecta încadrare a credinciosului în Biserică, a trăi cu o stabilitate adevărată viaţa Bisericii, a avea părtăşie de Taina Spovedaniei, să se împărtăşească des cu Sfintele Taine şi ceea ce le completează pe toate şi este şi începutul şi sfârşitul este rugăciunea.
- Cum dobândim îndrăzneala în rugăciune şi cum putem să-L rugăm pe Dumnezeu ca pe Tatăl nostru?
- Părintele Paisie spunea ceva foarte frumos şi care mi-a plăcut mult. Precum cineva înoată în mare şi este în pericol să se înece şi strigă „ajutor” aşa şi noi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem că noi singuri nu putem face absolut nimic şi Mântuitorul Hristos ne-a spus lucrul acesta: „Fără de mine nu puteţi face nimic”. Şi atunci din toată fiinţa noastră ne rugăm Lui ca să ne dăruiască mila lui şi când ne rugăm cu rugăciunea lui Iisus în Sfântul Munte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” „Miluieşte-mă” este medicament pentru toate bolile.
- În majoritatea omiliilor rostite în acest nou pelerinaj din România, aţi vorbit despre necesitatea împărtăşirii credincioşilor de Harul Sfântului Duh. Cum putem să dobândim harul şi mai ales cum putem să-l păstrăm?
- Pentru a dobândi harul Duhului Sfânt trebuie să ne mortificăm voile proprii, trebuie să înmormântăm dorinţele noastre pătimaşe, trebuie să distrugem orice plăcere proprie. Şi vom păstra harul dacă vom avea trezvie a sufletului, de aceea spunem după prefacerea Sfintelor Taine: „Să fie celor ce se vor împarătăşi spre trezirea sufletului”. Este prima roadă a Sfintei Împărtăşanii. Este foarte important ca creştinul să înveţe să devină trezvitor, de aceea nu îmi place câteodată când aud: „părinţii respectivi ai Bisericii sunt neptici”. Nu există părinte neptic şi părinte social, toţi părinţii au fost neptici. Pronia Lui Dumnezeu însă a dorit ca unii dintre aceştia să aibă şi ei o lucrare în societate, însă tot timpul şi aceştia au fost trezvitori; fără trezvie nu există nici har în suflet, nici păstrarea lui.
- Harul lui Dumnezeu ne ajută să ne rugăm, să trăim viaţa ecclesială, însă de multe ori avem această experienţă a îndepărtării harului, sau cu alte cuvinte, simţim că Dumnezeu ne părăseşte. Ce să facem atunci ca să nu deznădăjduim?
- În esenţă nu există pierdere a harului, doar când se întâmplă un mare păcat, atunci harul ne părăseşte. De cele mai multe ori trebuie să vorbim despre contractarea harului, şi atunci trebuie să avem mai multă pocăinţă, mai multă smerenie şi mai multă nădejde în Dumnezeu; şi atunci din nou va veni harul. Dumnezeu este Dumnezeul dragostei pentru că el însuşi înainte de noi ne-a iubit.
- Cum putem trăi şi noi o viaţă în pace şi în bucurii aşa cum vedem că o au şi o trăiesc părinţii cei duhovniceşti?
- Este foarte uşor. Când harul lui Dumnezeu atinge sufletul, atunci omul are bucurie, şi are bucuria reală! Şi lucrul acesta nu este un entuziasm pe dinafară, pentru că bucuria este roada Duhului Sfânt. De aceea Sfinţii Părinţi, cu toate că au avut multe întristări şi multe încercări în viaţa lor, au fost alungaţi, au fost calomniaţi, cu toate acestea citindu-le viaţa pe larg, vedem că tot timpul în mod permanent bucuria era prezentă în sufletele lor. Ceea ce a spus Mântuitorul: ‚,Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri’’. Şi părinţii au unit viaţa aceasta în trup cu viaţa veşnică. Niciodată Sfinţii Părinţi nu au uitat nici măcar o secundă de viaţa veşnică, întregul lor interes era viaţa veşnică pe care au trăit-o încă de aici. Am vorbit despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos spunea: ,,Aceasta este viaţa veşnică, ca să te cunoască pe tine, pe Dumnezeul Cel adevărat, şi Cel pe care l-ai trimis Iisus Hristos’’. Şi de aceea Sfinţii Părinţi au fost o continuă bucurie pentru că au avut harul în suflet, şi au trăit încă de aici, de acum, viaţa veşnică. Şi tot timpul au avut bucuria aceasta în suflet. Să nu ne întristăm pentru că trec zilele. Mergem la vecernie când se încheie ziua, şi în esenţă viaţa noastră înaintează spre mormânt cu o zi. Şi în timp ce lumina această naturală, firească, se încheie, noi mergem la vecernie şi cerem lumina lină a Sfintei Slave. Şi lucrul acesta ne dăruieşte o mare bucurie.
- A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu?
- Este imposibil ca cineva să-L cunoască pe Dumnezeu şi să nu-L iubească. Primul rod al cunoaşterii Lui Dumnezeu este dragostea de Dumnezeu. Ceea ce trăieşte cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu are simţământul că în primul rând Dumnezeu l-a iubit pe el, şi când ne uităm în spate la viaţa noastră trecută, ne luminează harul şi vedem de nenumărate ori că Dumnezeu a fost cu noi, în timp ce noi nu ne aminteam de fel de El...”.
(extrase din interviurile publicate in revista “Lumea monahilor“, nr. 31 si 33/2010)

Pr. Iustin Parvu despre neam

Pr. Iustin Parvu despre neam, posted with vodpod

Despre post si mancare – Sfantul Serafim de Sarov

Se cere noua mirenilor ca atunci cind incepem perioada de postire sa fim mai atenti, mai lucratori si implinitori ai poruncilor. Zilele randuite pentru post isi au rolul lor bun in lucrarea mantuitoare a sufletului nostru. Sa-l urmarim pe Sfantul Serafim de Sarov si sa incercam sa pasim pe caile cele folositoare ale postului trupesc si sufletesc…

“Postul sta nu numai in a manca rar, ci in a manca putin; si nu numai in a manca odata, ci in a nu manca mult. Nechibzuit este postitorul care asteapta pana la ceasul mesei ca atunci sa se dea mancatului cu nesat atat cu trupul, cat si cu mintea.”

Cel ce vrea sa aiba dreapta socotinta la mancat trebuie sa ia seama ca sa nu aleaga intre bucatele gustoase si cele negustoase. Acest lucru este dobitocesc, si la om, care-i fiinta intelegatoare, nu este vrednic de lauda. Iar de mancarea gustoasa ne lepadam ca sa ne smerim madularele cele razboinice ale trupului si sa dam slobozenie lucrurilor duhului.

Adevaratul post sta nu numai in istovirea trupului, ci si in a da celui flamand bucata pe care ai vrea tu insuti sa o mananci: “fericiti cei flamanzi, ca aceia se vor satura” (Matei 5, 6).

Vorbind indeobste despre cele ce au sa fie si despre slabiciunea de care vor da dovada toti spre sfarsitul neamului omenesc, batiuska poruncea sa nu ne istovim, dupa obiceiul din vechime, cu nevointe ale postirii care acum nu mai sunt pe masura puterilor omenescti. El poruncea sa ne temem, sa fugim de trandavire (achedie) ca de foc si sa ne pazim de ea ca de cel mai mare vrasmas.

“Nu este pacat mai greu, maicuta, nu e nimic mai groaznic si mai pierzator pentru duh ca trandavirea”, spunea batiuska Serafim, drept care le si poruncea maicilor nu numai sa fie totdeauna satule, ci chiar sa ia paine cu ele la lucru. “Iti pui coltucul in buzunar, spunea el. Cand obosesti, cind esti istovita, nu te trandavi: mananca putina paine, si iar la lucru!” El le poruncea chiar si sub perna sa aiba putina paine. “Vin peste tine trandavirea si gandurile, maicuta, spunea batiuska Serafim, scoateti painicica si mincati, si trandavirea are sa treaca, painicica o s-o goneasca si o sa va dea somn bun dupa osteneala, maicuta!”.

“Noi, cei traitori pe pamant, mult am ratacit de la calea mantuitoare. Il maniem pe Domnul si prin netinerea sfintelor posturi – acum crestinii dezleaga la carne si in sfintele paresimi, si in orice post, miercurile si vinerile nu le tin. In vreme ce Biserica are pravila: cei ce nu tin sfintele posturi si toate miercurile si vinerile din an, mult pacatuiesc”.

“Dumnezeu trimite pedepsele tocmai pentru faptul ca oamenii de acum, dispretuind randuielile Sfintei Biserici si ale Sfintilor Parinti si urmand paganilor, tot calca nu numai miercurile si vinerile, ci pana si posturile si praznicile”.

La intrebarea daca se poate manca de dulce in posturi atunci cand cuiva ii face rau mancarea de post si doctorii ii prescriu sa manance de dulce, batiuska a raspuns: “Painea si apa nu fac rau nimanui. Cum traiau oamenii inainte cate o suta de ani? Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu. Ceea ce Biserica a randuit la cele sapte Soboare a toata lumea (Sinoade ecumenice), aceea sa implinesti. Vai celui ce va adauga un singur cuvant la randuielile acelea ori va scoate un singur cuvant din ele. Ce au de zis doctorii despre dreptii care vindecau de bube cu puroi prin singura atingerea lor si despre toiagul lui Moisi, prin care Dumnezeu a scos apa din piatra? “Ce folos este omului daca va dobandi lumea toata, iar sufletul si-l va pierde?” Domnul ne cheama: “veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pre voi: pentru ca jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara”. Dar noi nu vrem.

“Nu este Imparatia lui Dumnezeu mancare si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant”. Nu trebuie sa dorim nici un lucru desert – in rest, toate lucrurile lui Dumnezeu sunt bune: si fecioria este slavita, si de posturi avem nevoie pentru a-i birui pe vrasmasii trupesti si pe cei sufletesti. Si casnicia este binecuvantata de Dumnezeu: “si i-a binecuvantat pre ei Dumnezeu, zicand: cresteti si va inmultiti”. Numai vrasmasul le tulbura pe toate.

(Sfantul Serafim de Sarov – Randuieli de viata crestina,preluat de pe Calauza Ortodoxa)

Căută mereu să-i fii bineplăcut lui Dumnezeu

în tot ce faci şi în toată vremea caută a bineplăcea lui Dumnezeu şi gândeşte-te să-ţi mântuieşti sufl etul de păcat şi de diavolul şi să-l predai lui Dumnezeu. Ridicându-te din aştemut, fă-ţi Cruce şi zi: ,,În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ şi apoi: „Învredniceşte-mă, Doamnne, în ziua aceasta, fără de păcat să mă păzesc“ şi „Învaţă-mă să fac voia`Ta*’ (Din doxologia de la Utrenie).
Dacă te speli sau te îmbăiezi, zi: „Stropi-mă-vei cu isop, Doamne, şi mă voi curăţi“; ,,spăla-mă-vei şi mai decât zăpada mă vei albi“ (Psalmul 50, 9). Când îmbraci haine curate, gândeşte-te la curăţia inimii şi roagă pe Domnul, cu inimă curată: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule“ (Psalmul 50, 11). Iar dacă îmbraci haine noi, gândeşte-te la înnoirea duhului, şi zi: ,,Şi cu duh stăpânitor mă întăreşte“ (Psalmul 50, 12). Iar atunci când te desparţi de o haină veche de care ţi s-a scârbit, gândeşte-te la despărţirea cu scârbă de omul cel vechi, pătimaş, trupesc.
De mănânci pâinea cu care te hrăneşti zilnic, gândeşte-te la pâinea cea adevărată, cea care dă sufl etului viaţă veşnică – Trupul şi Sângele lui Hristos – şi doreşte-o.
Caută să te împărtăşeşti cât mai des; de bei apă sau ceai, sau mied, sau vreo altă băutură, gândeşte-te la băutura cea adevărată care răcoreşte sufl etul de văpaia păcatului, la Preacuratul şi de-viaţă dătătorul Sânge al Domnului. De te odihneşti ziua, gândeşte-te la odihna ceas veşnică, pregătită celor ce se nevoiesc pe pământ în lupta cu păcatul, cu duhurile răului, cele de sub cer, cu nedreptăţile, ignoranta şi grosolănia; dacă te culci pentru somnul de noapte, gândeşte-te la somnul morţii mai devreme sau mai târziu, vom avea parte cu toţii şi la acea înfricoşătoare noapte veşnică la care vor fi osândiţi toţi cei ce nu ajung să se căiască; de întâmpini în zori ziua, gândeşte-te la lumina cea veşnică, neînserată, dincolo de ziua cea luminată de soare – ziua Împărăţiei cerurilor, de care se vor bucura toţi cei ce au bineplăcut lui Dunmezeu sau cei ce s-au căit din toată inima în viaţa aceasta vremelnică.De pleci la drum, gândeşte-te la drumul duhovnicesc cel drept, în faţa lui Dumnezeu şi zi aşa: ,,paşii mei îndreptează-i, după cuvântul Tău, şi să nu mă stăpânească nici o fărădelege“ (Psalmul 118, I33). Orice ai face, fă gândindu-te la Dumnezeu, Creatorul, Cel ce pe toate le-a făcut cu nemărginită înţelepciune, cu bunătatea şi atotputemicia Sa, pe tine creându-te după chipul şi asemănarea Sa; de vei primi bani sau comori deosebite, sau dacă le şi ai, gândeşte-te că nesecata noastră comoară, de la Care ne vin toate comorile sufl etului şi trupului, izvorul tuturor bunătăţilor este Dumnezeu; mulţumeşte-I din tot sufl etul şi nu-ţi încuia avuţia în tine şi nu-ţi zăvorâ inima, nelăsând să intre în ea comoara cea vie şi nepreţuită – Dumnezeu.
Împarte din avutul tău celor ce au nevoie şi se afl ă în suferinţă, celor mai săraci dintre semenii tăi, săracii pentru aceasta şi fiind lăsaţi în viaţa aceasta, pentru ca prin ei să facem dovada dragostei şi recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi să ne învrednicim astfel de răsplata lui Dumnezeu în veşnicie; de vei vedea alba strălucire a argintului, nu te lăsa sedus de ea, ci gândeşte-te că sufl etul trebuie să fie alb şi strălucitor, prin fapte bune, întru Hristos; de vei vedea strălucirea aurului, să nu te laşi ademenit de ea, ci ţine minte că sufl etul trebuie să-ţi fie asemeni aurului, lămurit prin foc, şi că Domnul doreşte ca tu însuţi să străluceşti ca soarele în veşnica Împărăţie a Tatălui Său, ca să vezi neapropiatul Soare al Dreptăţii, Dumnezeu Cel în trei ipostasuri, pe Preasfânta Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, şi toate puterile cereşti, şi pe toţi sfinţii, în negrăită lumină, pătrunşi de lumina revărsată peste ei şi strălucind de ea.
sursa :(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Adorarea mamonei

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica a III-a a lui Matei
Aţi ascultat, iubiţii mei, Sfânta şi Sfinţita Evanghelie. Ce ne spune? Ne spune că nu trebuie să devenim sclavi, sclavi ai “mamonei” (Matei 6, 24). Dar cine este acest ”mamona”?
***
Oamenii de astăzi se împart după credinţă în două categorii. O categorie sunt necredincioşii, cei care zic că nu există Dumnezeu. Să nu credeţi că oamenii de ştiinţă sunt cine ştie ce. Adevăraţii oameni de ştiinţă care au făcut descoperiri, cred în Dumnezeu. Cei de aici, care sug minciuna că nu există Dumnezeu, sunt nişte tineri studenţi care prin mii de chinuri au luat o hârtie şi de atunci au închis cărţile, stau la cafenele picior peste picior, joacă cărţi, fumează, vorbesc în deşert, ruşinos şi porcos. Aceştia zic că nu există Dumnezeu şi încearcă să dezrădăcineze şi din inima altora cea mai nobilă floare, credinţa în Hristosul nostru. Într-un sat, o bătrână de 80 de ani se primejduia să moară. De asta a aflat preotul – păstor bun – şi s-a dus să o grijească.
- Bunică, zice, am venit să te spovedeşti.
- A, eu nu cred; nu există Dumnezeu.
- Dar, tu, femeie bătrână, care într-o clipă te duci, şi spui nu cred? De ce? Cine ţi-a spus că nu există Dumnezeu?
- Am un nepot care studiază la universitate şi mi-a spus că nu există Dumnezeu… Auzi, deci, bunica a ascultat pe nepotul ateu!
Dacă veţi întâlni vreun astfel de om şi vă va spune că nu există Dumnezeu, să-i spuneţi un cuvânt: Dacă mă vei convinge că a ta casă, în care locuieşti, s-a zidit singură, atunci voi accepta că şi această mare casă, care se numeşte Pământ şi Universul a apărut de unul singur. Logica spune că “orice casă e zidită de cineva, iar Dumnezeu este Cel ce zideşte toate”; fiecare casă este construită de către cineva, iar cel care zideşte Lumea este Dumnezeu (Evrei 3,4). Celelalte sunt nebunie, absurditate. “Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Psalmul 13:1).
Aşadar o categorie sunt necredincioşii. Cealaltă? Cealaltă nu sunt necredincioşi. Aceştia la Crăciun şi la Paşti aprind lumânări în biserică şi fac şi câte o rugăciune. Spun că ei cred în Dumnezeu, dar nu cred, spun minciuni. Cred într-un alt Dumnezeu. Cine este Dumnezeul lor? “Mamona”, adică banul, gologanii. Acesta este dumnezeul lumii de astăzi.
Cei care adoră banul lucrează aspru. Nu ca să trăiască şi să-şi câştige pâinea; această muncă este binecuvântată. Aceştia se extenuează, nu pentru că nu au, ci ca să le înmulţească pe cele pe care le au. Au o sută de mii? Să le facă două sute. Au două sute? Să le facă patru sute… Sunt nesătui. Marea poate să spună râurilor: “Ajunge! Nu mai vreau apele voastre!; cimitirul poate să spună: “Nu mai vreau alţi morţi!”, dar lacomii, care îl adoră pe mamona, nu vor spune nicodată: “Îmi ajung cele pe care le am; slavă lui Dumnezeu!”. Lucrează şi duminica, şi în ceasul în care bat clopotele, lucrează şi în Sfânta şi Marea Vineri, lucrează continuu.
Şi doar lucrează? În plus, emigrează, pleacă din patrie. Nu mă refer la cei care nu au terenuri; aceştia sunt obligaţi să plece. Mă refer la cei care pot să trăiască aici, dar se risipesc în cele patru puncte ale orizontului, ca să adune avere, să devină milionari; şi apoi nu le mai pasă de cei de-ai lor de aici. A venit o bătrână în Florina şi cerea milostenie.
- Ai copii?- întreb.
- Am.
- Câţi?
- Patru.
- Unde sunt?
- Unul este în Australia, altul în Toronto, altul în New York, altul…
- Primeşti scrisori?
- Nimic. Cel care are un magazin în Sydney s-a săturat de dolari, dar mamei lui nu-i trimite!…
Oameni neîndurători! Nu dau apă nici îngerului lor. Dacă se mai numesc unii ca aceştia oameni! Cei care adoră pe mamona devin răi; inima lor este ca de piatră.
Nu au simţăminte. Sunt ca Iuda; cum acesta L-a vândut pe Hristos pentru treizeci de arginţi, aşa şi aceştia pentru câţiva bani sunt gata să le vândă pe toate. Sunt lacomi de bani. Aceştia sunt adoratorii banului.
Dumnezeul lor este Mamona; tot ce le spune acesta, asta fac. Le spune mamona “furaţi!”? Vor fura. Le zice să se ducă la tribunal să se jure? Pun mâna pe Evanghelie. Le spune să nedreptăţească pe văduvă şi pe orfan? Nedreptăţesc. Le spune să facă război? Fac. (Aceste două războaie mondiale, primul şi al doilea, nu s-au făcut din idealuri nobile şi înalte; s-au făcut pentru cărbuni şi petrol, pentru bani). Le zice să smulgă pâinea de la gura săracului? O fac. Când avea să se deschidă la graniţa elino-sârbă de atunci un mare supermarket, mii de oameni săraci, care aveau mici magazine în Florina, erau în pericol de a rămâne în drum. . Oamenii lui mamona au care s-a numit societate anonimă, şi aceşti 20 – 25 voiau să mulgă toată bogăţia şi-i lăsau pe toţi ceilalţi să flămânzească. Nu luau în calcul nimic, nu-i interesa dacă sărăcuţii vor rămâne pe drumuri. Societăţile multi-naţionale anonime nu sunt nimic altceva decât nişte bande ale mamonei.
Mamona împărăţeşte astăzi şi mulţi şi-au pus nădejdea în el. Bani! – îţi zic. Dar banul poate fi nădejdea noastră? Am cunoscut doi oameni. Erau negustori, aveau magazine amândoi, lucrau şi o duceau bine. Dar a venit criza în comerţ. S-au îndatorat amândoi şi nu aveau nicio drahmă, nici unul, nici altul. Unul, care nu credea în Dumnezeu, a crezut că i-a murit dumnezeul – banul, s-a deznădăjduit, s-a dus şi s-a aruncat în râu şi s-a înecat. Celălalt însă, care credea în Dumnezeu, văzându-se rupt de acum, fără magazin, fără clienţi, fără nimic, şi că băncile îl urmăresc ca să-l prindă, şi-a făcut cruce şi a început din nou lucrul, iar acum trăieşte fericit cu familia lui.
***
Mare lucru este să creadă cineva în Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu este Tată, cum zice Evanghelia (vezi Matei 3, 26); şi precum un tată se îngrijeşte de copil, aşa şi Părintele ceresc se îngrijeşte de toţi copii lui, mici şi mari. Aşa trăim. Dar suntem nemulţumitori. O, falsă societate! Îi dai câinelui un os şi-ţi dă din coadă; omul abia are o buchie în gură, abia ştie să vorbească, şi-L înjură pe Dumnezeu. Nemulţumitori oameni! Dacă cerul nu va ploua, dacă soarele nu va răsări ca să-şi trimită razele, dacă nu va sufla aerul răcoritor, culturile se vor usca, animalele vor muri, veţi deceda. Ce zic? Scoateţi-vă ceasul! Cinci minute fără aer, omul nu trăieşte, vom păţi asfixiere. Ar trebui să avem o rachetă şi pe cel necredincios, care zice că nu există Dumnezeu, să-l băgăm în ea şi să-l trimitem pe Lună. Acolo, nicio pară, niciun măr, nici apă, nici aer nu există; aici Dumnezeu ne dă de toate, şi cu toate acestea rămânem nemulţumitori, nerecunoscători. Va veni ceasul când le vom duce lipsa…
Trăim, pentru că o vrea Dumnezeu. O zice Evanghelia:
O pasăre nu cade pe pământ fără voia lui Dumnezeu, un fir de păr nu cade fără voia Lui (vezi Matei 10, 29-30). Toate trăiesc pentru că le conservă El şi cu atât mai mult pe om. Este foarte important ca cineva să creadă în Dumnezeu şi nu în banii necinstiţi.
Cei care cred în ban, şi deci îl au pe acesta drept dumnezeu al lor, se sinucid; nu au alt dumnezeu. Toţi cei care cred în Dumnezeul cel viu nu deznădăjduiesc. Au trecut mulţi ani de când plimbându-mă prin Tesalonic am văzut într-o zi foarte de dimineaţă un bătrânel vânzând zarzavaturi şi pe căruţ cu litere roşii avea o inscripţie: “Are grijă Dumnezeu!”. M-a impresionat şi m-am apropiat de el:
- De ce ai scris pe căruţ “Are grijă Dumnezeu!”?
- Sunt refugiat, zice. În Pont am trăit bine, eram bogaţi. S-a întâmplat însă catastrofa şi am venit goi în Elada. M-am dus la biserică, am îngenunchiat şi am spus: Dumnezeul meu, Tu care hrăneşti păsările şi corbii, nu ne lăsa. Şi am început să muncesc. Am femeie şi cinci copii. Îmi fac cruce, ies şi vând şi astfel trăiesc. Slavă lui Dumnezeu!…
Nu deznădăjdui! Şi chiar dacă te-ar lăsa toţi şi lumea s-ar întoarce pe dos, există Dumnezeu!
“ Şi dacă nu rămâne în lume
Ceva de care să mă sprijin, să stau,
Acolo în înălţime este Dumnezeul meu;
Cum aş putea deci să deznădăjduiesc?”
Aceste lucruri ni le spune Evanghelia. Să le ţinem strâns. Să credem. Să ne astupăm urechile şi să nu ascultăm ce zic ciorile necredinţei, ci să trăim precum vrea Hristos, cel ce este binecuvântat în veci.
† Episcopul Augustin
Trad. din elină: M.L.; sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=12952

DIN PROFEŢIILE CUVIOSULUI AMBROZIE LAZARIS:“Vor veni ani grei, dar nu vă temeţi!”

1. La sfârşitul lui august 2001, cineva l-a rugat pe Stareţ să se roage Sfântului Nectarie ca să-l ajute. Şi stareţul i-a spus:
- Copilul meu, lasă-l pe sfânt; acesta este în America. Aleargă să salveze vieţi.
Pe 11 septembrie 2001 au căzut turnurile gemene. Cu câteva luni mai devreme spusese că ceea ce trebuie să se întâmple în America va schimba cursul istoriei:
– Un mare rău va veni peste America şi nu doar în septembrie. Vai!
Acest lucru îl prevestise şi fericitului episcop Antonie de Sisanios şi Siatisti într-una din vizitele celui din urmă şi erau de faţă şi alţii, însă fără a da explicaţii:
- Înalt Preasfinţite, a spus, să vedeţi ce vor păţi americanii peste două luni.
2. În 1990, a spus că Dumnezeu – pentru că vrea să-i întărească pe oameni – îi va descoperi în chip vădit pe sfinţii Lui cât de curând. Deoarece ispitele vor fi mari şi chinurile insuportabile, Domnul va îngădui ca sfinţii să se arate, şi mai ales cei mari, ca Sfântul Dimitrie sau Sfântul Gheorghe. Oamenii vor auzi că într-o săptămână s-a arătat cutare sfânt în Creta, în alta, cutare în Macedonia, unul aici, altul acolo.
3. – Gheronda, ce să fac cu copiii mei care sunt dificili? Strigă la mine, se uită la programe periculoase la televizor şi sunt influenţaţi.
– Doar Domnul va îndrepta situaţia. Vei zice: „Doamne, mântuieşte-mă şi luminează pe copiii mei să fie aproape de Tine”. Şi Domnul te va auzi şi-ţi va da ceea ce trebuie.
- Însă ne aude Domnul? Ajunge vocea noastră acolo?
– Nu știu… Luna trecută l-au durut urechile. Vor veni ani grei, dar nu vă temeţi. Pe copiii săi Dumnezeu nu-i va părăsi, îi va păzi în mijlocul smintelii.
– Adică, gheronda?
- Ce adică? Iată, dacă n-ai să ai ce să mănânci, te vei trezi dimineaţă, vei găsi o franzelă pe masă şi vei zice: „Asta de unde a apărut”? Dar trebuie să ai credinţă. Fără credinţă nu se face nimic.
4. – De acum încolo, nu-ţi poţi imagina ce vei vedea şi ce vei auzi. Nu s-au mai întâmplat niciodată în lume, a spus într-o zi de vară în anul 2005.
– În Grecia se vor întâmpla?
– În toată lumea şi la noi. Şi de ce? Pentru că noi, zice, suntem farul Ortodoxiei, dar am devenit din cauza păcatului mai răi decât ateii.
5. Stareţul spunea despre sfârşitul lumii că va dura cât ţin cei şase psalmi (de la utrenie), câteva minute. În clipa în care vom fi judecaţi, în cer, îngerii vor cânta cei şase psalmi. Toţi oamenii care vor trăi în clipa aceea vor trece prin moarte instantaneu şi imediat după aceea vor învia, vom fi toţi cu trupurile noastre imateriale, nu vom ocupa spaţiu, unul va vedea trupul celuilalt şi toţi vor fi la vârsta de 33 de ani.
Domnul va ţine Cartea Vieţii, Evanghelia, şi imediat, vom merge singuri fie la dreapta, fie la stânga, deoarece vom şti dacă suntem pentru rai sau nu. De aceea, şi în tronul în care stă arhiereul, în icoana lui Hristos este deschisă cartea şi nu este candelă deasupra – arătând că nu există milă la A doua Venire. Dar în catapeteasmă, cartea pe care o ţine Hristos este închisă şi există candelă, pentru că încă avem milă.
6. Pentru că vin zile foarte grele pentru omenire, Dumnezeu a ales unii oameni de i-a făcut ofiţeri.
7. Lucrurile se vor derula foarte repede. Diavolul va stăpâni. Pe toţi aceia care se vor apropia de el îi va zdrobi. El nu are prieteni.
8. Să luaţi aminte, pentru că cel rău întinde curse. Nu râdeţi! Este lângă noi şi voi nu puteţi să-l vedeţi. Ascultaţi ce vă zic. Nu încetaţi să vă rugaţi!
Diavolul pune pe oameni să păcătuiască şi după păcat îi înfricoşează şi îi face să se ruşineze să se mărturisească.
Am fost un sfert de oră în iad şi am crezut că am fost trei ore.
9. Toţi cei care vor primi pecetea (lui Antihrist) nu-şi vor găsi nicio clipă de linişte. Trebuie să vă câştigaţi o credinţă puternică singuri, cu răbdare, cu bunătate, cu dreptate. Să nu ne pierdem credinţa! Credinţă statornică şi Dumnezeu ne va ajuta. Fără rugăciune ne pierdem. Nu vă gândiţi la viitor. Toate sunt în mâinile lui Dumnezeu. Să citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi în fiecare zi câte puţin şi Dumnezeu vă va lumina. Ulterior mintea voastră se va întări.
10. Rugăciunea „Doamne, miluieşte” este ca o sabie, care taie în două pe satana.
Ne-am găsit noi, sărmanii, în vremurile din urmă, şi monahi şi mireni, dar lupta este luptă. Nu vei înceta lupta nicio secundă. Luptă până la sfârşit! Şi atunci Domnul, care îi încununează pe oameni şi îi restaurează veşnic, El îţi va dărui în ultimul ceas nu lucruri mincinoase şi deşarte ale acestei vieţi, ci te va face vrednică să împărăţeşti în Împărăţia lui Dumnezeu. Veşnic! Nu 1.000 de ani sau 100.000 de ani. Veşnic [înseamnă] nu are sfârşit.
11. Încă pe atât să fie pământul (ca populaţie), Dumnezeu poate să-l hrănească. De învierea trupurilor nu vă îndoiţi. Iată, sunt de 90 de ani. Acest trup trebuie să se topească în mormânt, ca să iasă unul nou, nestricăcios, veşnic, fără să se îmbolnăvească, fără să-l doară, fără să înseteze, fără să se încălzească, va fi ca trupurile îngereşti. Doar să nu cădem în păcat. Dumnezeu vrea să-I spunem că doar pentru El vom trăi. Dacă rămânem în păcat, atunci şi cele mai de jos (chinurile iadului) sunt veşnice. De acolo nu se mai schimbă situaţia, muncile, chinul, durerea, flăcările.
Vouă, la Facultatea de Teologie, aceste lucruri vi le spun moale. Nici Iacov, nici Porfirie nu le spuneau aspru. Aşa trebuiau să le spună, ca să le audă lumea şi să se pocăiască. Vine diavolul şi mă loveşte fără milă. Îmi zice: „Nu le mai spune atât de clar. Lasă-i să doarmă. Nu-i lăsa să se trezească”.
(traducere: M.L., sursa: http://vatopaidi.wordpress
sursa: Pelerin ortodox I si II)

SF. IOAN MAXIMOVICI: “Va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi episcopi vor trada credinta”

In cinstea praznuirii Sfantului Ioan Maximovici, Marele Facator de minuni al vremurilor din urma, care a fost Episcop de Shanghai, de Paris si de San Francisco, republicam aici (de aceasta data integral, folosind versiunea de pe blogul fratelui Petre) probabil cea mai densa, faimoasa si importanta predica a Sfantului Ioan Maximovici despre Sfarsitul lumii, despre cine si cum va fi si va actiona Antihrist, despre Judecata de Apoi si despre starea noastra, a crestinilor de pe urma. Forta duhovniceasca, folosul si actualitatea acestui cuvant se impun de la sine si il fac necesar a fi recitit inca o data si inca o data…, fiind scrise profetic, aproape “cu dedicatie” si pentru sinodalii nostri. Sfinte Ioan Maximovici, care ai iubit si pe sfintii romani, roaga-te si pentru noi si pentru Biserica noastra aflata in grea cumpana!
PREDICA LA DUMINICA INFRICOSATEI JUDECATI – DESPRE ANTIHRIST SI SFARSITUL LUMII

“Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh“, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu. El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia.

În realitate, vor avea importanţă hotărâtoare forţele care pregătesc venirea lui Antihrist. Antihrist va fi un om, iar nu diavolul întrupat. Cuvântul „anti” înseamnă „vechi” sau „în loc de” sau „împotrivă“. Acel om doreşte să fie în locul lui Hristos, să ocupe locul Său şi să aibă ceea ce ar trebui să aibă Hristos. El doreşte să aibă aceeaşi putere de fascinaţie şi aceeaşi stăpânire asupra întregii lumi. El va primi acea putere înainte de pieirea sa şi a întregii lumi. El îl va avea ca ajutor pe un mag care prin puterea falselor minuni îi va împlini voia şi-i va ucide pe cei ce nu recunosc stăpânirea lui Antihrist. Înainte de moartea lui Antihrist vor apărea doi drepţi, care îl vor da în vileag. Magul îi va omorî şi timp de trei zile trupurile lor vor rămâne neîngropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist şi a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodată, acei drepţi vor învia şi toată oştirea lui Antihrist va fi în mare tulburare şi se va îngrozi, iar Antihrist va cădea deodată mort, omorât de puterea Duhului.

Dar ce se ştie despre omul-Antihrist? Originea lui exactă nu se cunoaşte. Tatăl este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricată care se dă drept fecioară. El va fi evreu din seminţia lui Dan. Pentru aceasta avem semn că Iacov, murind, a spus că printre urmaşii săi “Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indică metaforic că el va acţiona prin viclenie şi răutate. Ioan Teologul vorbeşte în Apocalipsă despre mântuirea fiilor lui Israel, că înainte de sfârşitul lumii o mulţime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din şirul seminţiilor mântuite lipseşte seminţia lui Dan.

Antihrist va fi foarte inteligent şi va şti cum să se poarte cu oamenii. Va fi fermecător şi prietenos. Filozoful Vladimir Soloviov[1] a lucrat mult ca să-şi închipuie venirea şi personalitatea lui Antihrist. El a folosit minuţios toate materialele existente pe această temă, nu numai ale Sfinţilor Părinţi, ci şi textele musulmane, şi a creionat acest tablou tulburător. Până la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregătită. „Taina lucrează deja” şi forţele care-i pregătesc apariţia se luptă, în primul rând, împotriva împărăţiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune că Antihrist nu poate apărea până nu va fi îndepărtat „cel care o împiedică” (II Tes. 2, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte că „cea care o împiedică” este stăpânirea legiuită cinstitoare de Dumnezeu. Această stăpânire se luptă cu răul. „Taina” care lucrează în lume nu doreşte aceasta, nu doreşte lupta cu răul prin mijloacele forţei: dimpotrivă, ea doreşte stăpânirea fărădelegii şi când o va obţine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent şi fermecător, dar va fi milostiv, va face acte de caritate şi fapte bune pentru întărirea stăpânirii sale. Iar când şi-o va întări într-atât, încât îl va recunoaşte întreaga lume, atunci îşi va arăta faţa. Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru că aici Mântuitorul Şi-a descoperit învăţătura dumnezeiască şi Persoana, aici întreaga lume a fost chemată să guste fericirea binelui şi a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos şi L-a răstignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stăpânirea.

Atingând culmile puterii, Antihrist le va cere oamenilor să-l recunoască drept cel ce a obţinut ceea ce nici o altă putere pământeană şi nimeni nu a mai obţinut vreodată şi va pretinde închinare ca unei fiinţe supreme, ca unui dumnezeu. Vladimir Soloviov descrie foarte bine caracterul activităţii lui Antihrist, ca a unui conducător de rang înalt. El le va face pe plac tuturor, cu condiţia ca aceştia să recunoască supremaţia puterii sale. El va crea condiţii de viaţă Bisericii, îi va îngădui să slujească, va promite că va construi biserici splendide, cu condiţia recunoaşterii lui ca „fiinţă supremă” şi ca lumea să i se închine. Va avea o ură personală faţă de Hristos. Va trăi din această ură şi se va bucura de lepădarea oamenilor de Hristos şi de Biserică.

Va fi o apostazie generală şi, pe deasupra, mulţi episcopi vor trăda credinţa, iar ca justificare, vor arăta spre starea strălucită a Bisericii. Căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului. Antihrist va îngădui oamenilor totul, numai ca ei „căzând în faţa lui, să i se închine“. Nu este o atitudine nouă faţă de oameni: şi împăraţii romani erau gata să le redea libertatea creştinilor cu condiţia ca ei să le recunoască divinitatea şi suprema putere divină şi îi chinuiau doar pentru că ei mărturiseau că „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Singur să-i slujeşti” (Matei 4, 9-10). Întreaga lume i se va supune şi atunci el îşi va descoperi faţa şi ura faţă de Hristos şi de creştinism. Sfântul Ioan Teologul spune că toţi cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte şi pe mâna dreaptă. Nu se ştie dacă aceasta va fi cu adevărat un semn pe trup sau este o exprimare simbolică a faptului că oamenii vor recunoaşte şi cu mintea necesitatea închinării la Antihrist şi că întreaga lor voinţă îi va fi supusă, în timpul unei astfel de supuneri totale a întregii lumi – şi cu voinţa, şi cu conştiinţa - vor apărea cei doi drepţi de care am amintit, care vor propovădui fără teamă credinţa şi îl vor da în vileag pe Antihrist. Sfânta Scriptură spune că înainte de venirea Mântuitorului vor apărea două „sfeşnice“, doi „măslini arzători“, „doi drepţi“. Pe aceştia Antihrist îi va omorî cu puterile magului. Cine sunt drepţii aceştia? După Predania Bisericii, sunt cei doi drepţi care nu au gustat moartea: profetul Ilie şi profetul Enoh. Există o proorocire că aceşti drepţi Care nu au gustat moartea o vor gusta pentru trei zile, iar peste trei zile vor învia. Moartea lor va fi o mare bucurie pentru Antihrist şi pentru slugile lui. Învierea lor de peste trei zile îi va aduce într-o stare de nespusă groază, de înfricoşare şi tulburare. Atunci va veni sfârşitul lumii.

Sfântul Apostol Petru spune că prima lume a fost creată din apă şi a pierit prin apă. „Din apă” este tot un simbol al haosului masei fizice, şi a pierit prin apa potopului. Iar lumea de azi este păstrată pentru foc (II Petru 3, 5-7). “Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10), toate stihiile se vor aprinde. Această lume de acum va pieri într-o singură clipă, într-o clipă totul se va schimba. Şi se va arăta semnul Fiului lui Dumnezeu – adică semnul Crucii, întreaga lume care sa supus de bunăvoie lui Antihrist „va plânge“. Totul s-a sfârşit. Antihrist a fost omorât. Este sfârşitul împărăţiei sale, a luptei cu Hristos. Este sfârşitul şi vremea răspunsului pentru întreaga viaţă, răspuns dat Adevăratului Dumnezeu. Atunci, din munţii Palestinei va apărea chivotul Legii: profetul Ieremia ascunsese chivotul şi Focul sacru într-o adâncă fântână. Când din acea fântână a fost luată apă, ea s-a aprins. Dar chivotul nu a fost găsit.

Când privim acum la viaţa din jur, cei ce pot vedea văd că tot ce a fost prezis despre sfârşitul lumii se împlineşte. Cine este, dar, acest om, Antihrist? Sfântul Ioan Teologul îi dă în mod simbolic numele 666, dar toate încercările de a înţelege acest însemn au fost zadarnice. În viaţa contemporană putem avea o viziune destul de clară despre posibilitatea arderii lumii, când „toate stihiile se vor aprinde“. Această viziune ne-o oferă fisiunea atomului. Sfârşitul lumii nu înseamnă distrugerea ei, ci schimbarea ei. Totul se va schimba deodată, într-o clipită. Morţii vor învia în trupuri noi: vor fi trupurile lor, dar înnoite, aşa cum Mântuitorul a înviat în trupul Său, care purta urmele rănilor şi ale suliţei, dar avea însuşiri noi şi, în acest sens, era un trup nou. Nu se ştie clar dacă va fi un trup nou cu totul sau va fi trupul cu care omul a fost creat. Şi Se va arăta Domnul în slavă, pe nor. Cum îl vom vedea? Cu ochii duhului. Şi acum, înainte de moarte drepţii văd în jurul lor ceea ce ceilalţi oameni nu văd.

Trâmbiţele vor suna cu putere. Ele vor suna în suflete şi în conştiinţe. Totul se va limpezi în conştiinţa omului. Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteşte despre un Bătrân Judecător aşezat pe tron, în faţa căruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor. Focul mistuie păcatul, îl arde şi dacă păcatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie şi pe om. Acest foc se va aprinde înlăuntrul omului: văzând Crucea, unii se vor bucura iar alţii vor cădea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor despărţi dintr-o dată: în relatarea evanghelică unii se aşază la dreapta, în faţa Judecătorului, iar alţii la stânga: i-a despărţit conştiinţa, însăşi starea sufletească a omului îl aruncă într-o parte sau în cealaltă, la dreapta sau la stânga. Cu cât mai sârguincios şi mai insistent a năzuit omul spre Dumnezeu în viaţa sa, cu atât mai mare îi va fi bucuria când va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!” şi, dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor stârni focul groazei şi al chinului celor care nu L-au dorit, L-au evitat ori chiar s-au luptat cu El sau L-au hulit în timpul vieţii.

Judecata de Apoi nu cunoaşte martori sau listă de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor şi aceste însemnări, aceste „cărţi” se vor deschide. Totul se va descoperi tuturor şi fiecăruia în parte, şi starea sufletească a omului îl va face să meargă la dreapta sau la stânga. Unii, la bucurie, alţii la chin. Când se vor deschide „cărţile”, toţi vor înţelege limpede că rădăcinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iată beţivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred că moare şi păcatul. Nu e aşa, în suflet exista o înclinaţie, pentru suflet păcatul era dulce. Şi dacă nu s-a pocăit de păcatul respectiv, dacă nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeaşi dorinţă a dulceţii păcatului şi niciodată nu îşi va satisface dorinţa. Va suferi de ură şi de răutate. Şi aceasta e o stare infernală. „Gheena de foc” este focul lăuntric, este flacăra viciului, flacăra neputinţei şi a răutăţii şi aici va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” răutăţii neputincioase”.
[1] Vezi Scurtă povestire despre Antihrist, în Vladimir Soloviov, Trei dialoguri despre sfârşitul istoriei universale, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

(Sfântul Ioan Maximovici, “Predici si îndrumari duhovnicesti“, Editura Sophia, Bucuresti, 2001)