luni, 20 iunie 2011
marți, 14 iunie 2011
joi, 21 aprilie 2011
Cuvânt la Invierea Domnului nostru Iisus Hristos
„Domnul a înviat cu adevărat” (Lc. 24, 34)
Invierea lui Iisus Hristos se dovedeşte prin minunile Apostolilor
Mulţi pun întrebarea: pentru ce Hristos nu S-a arătat iudeilor îndată după învierea Sa ? Dar aceasta este o întrebare de prisos şi nefolositoare. Dacă Hristos ar fi nădăjduit că ei prin aceasta s-ar fi întors la credinţă, negreşit El n-ar fi pregetat, după învierea Sa, a Se arăta tuturor.
Cum că ei n-ar fi crezut nici când El li S-ar fi arătat după învierea Sa, o dovedeşte învierea lui Lazăr. Acesta murise de patru zile, aşa că putea şi trecuse în putreziciune. Dar Hristos 1-a rechemat la viaţă înaintea ochilor iudeilor, si iarăşi i-a deşteptat; însă cu toate acestea, El n-a putut a-i aduce la credinţă; dimpotrivă, i-a făcut mai mari vrăjmaşi ai Săi. Căci ei au venit si voiau pentru aceasta a-L omorî. Dacă ei n-au crezut în El când a sculat din moarte pe un altul, nu s-ar fi înfuriat ei oare asupra Lui mai tare, când El li S-ar fi arătat iarăşi ca înviat ? Ei prin aceea negreşit nu s-ar fi îndreptat, ci necucernicia şi osânda lor ar fi sporit. Aşadar pentru ca El să-i scape de o tulburare de prisos, nu S-a arătat lor, ci numai ucenicilor Săi; căci El i-ar fi expus la o mai mare pedeapsă, dacă după răstignire S-ar mai fi arătat lor.
Aşadar, El S-a retras de la ochii lor, pentru ca să-i cruţe, dar S-a arătat lor prin minunile Apostolilor Săi. Era totuna ori să fi văzut pe Cel înviat, ori să fi auzit pe Petru grăind slăbănogului: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă” (F.A. 3, 6).
In adevăr, aceste minuni ale Apostolilor, săvârşite în numele lui Hristos, erau dovada cea mai puternică despre învierea Domnului, convingând despre învierea Sa mai mult decât arătarea Sa personală. Aceasta se adevereşte din următoarele: Hristos a înviat şi S-a arătat ucenicilor Săi, dar totuşi şi între aceştia s-a găsit unul, care nu voia să creadă în învierea Domnului, adică Toma. El dorea chiar ca, înainte de a crede, să pună degetul său pe semnele rănilor şi cu mâna sa să poată pipăi coasta Domnului. Acest ucenic petrecuse cu Domnul în curgere de trei ani, mâncase cu Domnul de-a pururea la o masă, văzuse cele mai mari semne şi minuni, auzise pe însuşi Domnul vorbind, iar şi acum, când el a văzut, pe Domnul înviat, nu voia să creadă, până ce mai întâi nu a văzut semnele cuielor şi rana cea pricinuită de suliţă! Spune-mi mie, în asemenea împrejurări ar fi crezut oare toată lumea, dacă ar fi văzut pe Cel înviat ? Cine ar putea cuteza să afirme aceasta ?
Dar noi putem încă şi din o altă împrejurare a dovedi că minunile Apostolilor ne conving despre învierea lui Hristos mai puternic decât privirea însuşi a înviatului. Când poporul a auzit cum a zis Petru către slăbănog: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă”, au crezut mai multe mii (F.A: 4, 4). Acel Apostol, Toma, a văzut pe Cel înviat, şi totuşi nu voia să creadă; dar aceşti vrăjmaşi ai lui Hristos au văzut minunea lui Petru, şi pentru ea au primit credinţa.
Aşadar, această minune a trebuit să-i fi convins despre înviere mai lămurit si mai puternic decât însăşi privirea. De aceea minunile şi semnele Apostolilor sunt dovada cea mai puternică despre învierea Domnului. De aceea zice El însuşi: „Adevăr, adevăr zic vouă, cel ce crede în. Mine va face aceleaşi, lucruri, pe care Eu le fac, ba încă şi mai mari va face” (In. 14,” 12). Căci fiindcă între acestea urmase răstignirea si mulţi prin aceea se scandalizaseră, de aceea acum era trebuinţă de minuni mai mari.
Dacă însă Hristos, după repausarea Sa, ar fi rămas întru mormânt, şi întru moarte, precum afirmă, iudeii, şi n-ar fi înviat, nici s-ar fi înălţat la cer, atunci nu numai că minuni mai mari nu s-ar fi putut face în numele Lui, dar nici una.
Luaţi aminte, că în cele zise se cuprinde dovada cea mai îndestulătoare a învierii lui Hristos. Repet încă o dată: Hristos, în cursul petrecerii Sale pe pământ, a săvârşit semne şi minuni, a sculat morţi, a vindecat leproşi, a alungat duhurile cele rele, după aceea a fost răstignit şi, după cum afirmă iudeii, nu a mai înviat.
Ce trebuie să răspundem noi acum iudeilor? Noi trebuie să le zicem: Dacă Hristos nu a înviat, cum pare după răstignirea Lui au putut să se facă în numele Lui încă mai mari minuni decât acelea pe care le-a făcut El însuşi? Niciodată n-a făcut cineva după moartea sa lucruri mai mari decât în viaţa sa; însă după moartea lui Hristos, numele Său a lucrat minuni care, după fel şi însuşire si în tot chipul au fost mai mari, căci niciodată în timpul vieţii Domnului umbra Sa n-a sculat morţi, dar umbra Apostolilor, prin puterea lui Hristos, a făcut aceasta de mai multe ori.
Şi iarăşi minunile după înviere au fost mai mari, căci la minunile cele de mai înainte era însuşi poruncitorul, iară după răstignirea Sa, chiar slugile Lui numai cu numele Lui au făcut minuni încă şi mai mari şi mai înalte, aşa că prin aceasta puterea Sa a strălucit şi mai tare şi mai slăvit. Căci aceea, că un altul numai prin chemarea numelui lui Hristos a făcut minuni, este mult mai mare decât când El singur ar fi săvârşit minunile. Vedeţi, iubiţilor, că minunile Apostolilor după învierea Domnului au fost mai mari decât minunile lui Iisus Hristos însuşi?
Nu este oare aceasta o îndestulătoare dovadă despre înviere? Căci precum am şi zis, mai adeverez o dată: dacă Hristos a murit şi nu a înviat iarăşi, atunci ar fi trebuit să înceteze şi minunile Lui; dar în fapt ele nu numai n-au încetat, ci au urmat încă şi mai mari şi mai slăvite, adică acele săvârşite prin Apostoli. Iară dacă Hristos nu-ar fi înviat, atunci nici Apostolii nu ar fi putut săvârşi în numele Lui astfel de minuni; căci era una şi aceeaşi putere a Domnului, care lucra minunile atât înainte, cât şi după răstignire, unele prin însuşi Domnul, altele prin Apostoli. Dar pentru ca dovada învierii să fie cu atât mai clară şi mai adevărată, de aceea a trebuit ca minunile cele de după înviere să fie mai presus decât cele dinainte.
Dar de unde ştim noi, întreabă cel necredincios, că Apostolii au săvârşit astfel de minuni în numele lui Iisus? Din Sfânta Scriptură, răspund eu. Dar tu nu voieşti a primi această dovadă şi tăgăduieşti că Apostolii au făcut minuni; atunci recunoşti tu într-înşii o putere a lui Dumnezeu încă mai mare, căci ei atunci fără minuni ar fi întors tot globul cel mare al pământului la cunostinţa dumnezeieştilor adevăruri, în adevăr, aceasta ar fi fost cea mai mare si mai extraordinară minune, ca nişte oameni săraci, neînsemnaţi, neînvăţaţi şi nevoiaşi, în număr numai de doisprezece, să facă următori ai lor, fără minuni, aşa de multe cetăţi şi popoare, aşa de numeroase provincii, principi şi domnitori, învăţaţi şi oratori, ba mai tot globul pământului!
Dar poate tu ai dori să vezi şi astăzi săvârsindu-se minuni ? Ei bine, eu îţi voi arăta nişte lucruri asemenea, ba încă şi mai mari decât cele de mai înainte, nu numai un înviat, nu numai un orb făcut să vadă, ci tot pământul, care s-a eliberat din întunericul amăgirii, îţi voi arăta nu numai un lepros care s-a curăţit, ci atâtea popoare întregi care s-au curăţit de lepra păcatului, prin baia renaşterii.
Ce minune mai mare doreşti, tu, omule, când vezi o schimbare atât de mare şi aşa de repede urmată ? Voieşti tu să ştii cum a făcut Hristos tot globul pământului să vadă ? Iată: mai înainte oamenii priveau lemnul nu ca lemn şi piatra nu ca piatră; ei numeau dumnezei aceste lucruri fără de viaţă, dar credinţa i-a învăţat cine este Dumnezeu; căci numai prin credinţă poate fi pricepută această fiinţă veşnică şi fericită.
Voieşti tu să mai ai încă o dovadă despre înviere ? Prefacerea cea mare, care s-a săvârşit în duhurile Apostolilor după înviere; această prefacere este o dovadă pentru învierea Domnului, încă mai mare decât faptele cele minunate ale Apostolilor. Este îndeobşte constatat că chiar omul care în cursul vieţii sale a fost iubit, după moartea sa adeseori nu se mai pomeneşte. Dar dacă cineva nu a fost cu destulă inimă bună către un om în viaţă, şi încă 1-a şi părăsit, cu atât mai sigur îl va uita după moarte. De acolo vine că nu este nimeni care în curgerea vieţii părăsind pe prietenul sau pe învăţătorul său, după moartea lui să-1 prefere la orice alta şi să-1 pună mai presus de toate, şi mai cu seamă când ar vedea că din această dedare şi din această râvnă a sa ar ridica asupră-şi mii de primejdii. Dar vezi că , aceea ce aiurea niciodată nu se face, s-a făcut la Hristos şi la Apostoli. Ei, pe cand El încă trăia, s-au lepădat de El şi L-au părăsit, la prinderea Lui ei au fugit şi s-au depărtat, iar acum, după ce El a suferit nenumărate batjocuri şi defăimări, ba chiar şi moartea pe cruce, acum ei îl preţuiesc şi-L înalţă mai presus de toate, încât pentru mărturisirea numelui Lui ei cu bucurie jertfesc însăşi viaţa lor.
Însă, dacă Hristos după moartea Sa nu ar fi înviat, cum ar fi fost cu putinţă ca aceia, care în timpul vieţuirii Lui fugiseră de primejdie, acum, după moartea Lui, de la sine să se arunce în primejdii nenumărate ? Toţi odinioară fugiseră, iar Petru se lepădase de Domnul de trei ori, chiar cu jurământ. Şi acest ucenic, care în timpul vieţuirii lui Hristos se temea de o biată slujnică, încât de trei ori se lepădase de Domnul său, la urmă chiar prin jurământ, acum, după învierea Domnului, aşa de neobişnuit s-a schimbat, încât el nu se înspăimântă nici de toată lumea, ci public, în mijlocul a tot poporul, predica, despre Cel răstignit şi îngropat, că a înviat a treia, zi din morţi şi S-a înălţat la cer.
Aceasta o face el acum fără de nici o frică şi această schimbare a sa ne dovedeşte nouă, în faptă, că într-adevărat el a văzut pe Cel înviat. De unde a dobândit Petru această bărbăţie ? De unde decât de acolo că el era deplin convins despre învierea lui Hristos ? Că el L-a văzut, a vorbit cu El şi L-a auzit vorbind de cele viitoare, de aceea înfruntă el acum toate ostenelile; ştiind că este vorba despre un Mântuitor viu, a dobândit acum un curaj mai mare şi o putere mai tare, încât chiar a si murit pentru Hristos, şi de voia sa a lăsat a se răstigni cu capul întors spre pământ. Aşadar, când tu vezi că, după moartea lui Hristos, încă mai mari minuni se fac în numele Lui decât mai înainte şi că ucenicii Lui acum îi sunt mult mai devotaţi decât înainte, că ei acum îndeobşte vădesc o mai mare siguranţă şi în toate ocaziile se arată o schimbare atât de măreaţă si aşa de admirabilă, fă singur încheierea din aceste fapte şi întâmplări, că prin moartea lui Hristos n-a fost totul isprăvit, că mai vârtos El a înviat, trăieşte, si că El, Cel răstignit, pururea rămâne Dumnezeu cel viu şi nemuritor.
Căci dacă El n-ar fi înviat, ucenicii lui n-ar fi putut, după moartea Sa, să facă minuni încă mai mari decât înainte. Cândva îl părăsiseră chiar Apostolii Lui, iar acum toată lumea aleargă la El, nu numai Petru, ci mii şi mii de alţii, care au vieţuit mai târziu şi nu au văzut ei înşişi pe Cel înviat, şi-au dat viaţa lor pentru Dânsul, au fost decapitaţi şi au suferit nenumărate patimi, spre a rămâne statornici în mărturisirea credinţei lor întru Dânsul şi a putea muri întru ea.
Dar cum putea Acela, care după socotinţa ta, o, necredinciosule, a rămas în mormânt şi nu a mai înviat, cum putea acest mort a Se arăta aşa de tare şi aşa de puternic în următorii Săi, îndemnându-i să-L adore, şi mai bucuroşi a suferi şi a răbda toate decât a lăsa credinţa întru El ? Vezi tu cum toate acestea dovedesc nesmintit învierea Lui ? Minunile, care după moartea Lui s-au săvârşit şi încă şi astăzi se săvârşesc, dăruirea cea mare a ucenicilor, pe care au arătat-o ei atunci şi pe care o arată şi astăzi, primejdiile cărora s-au supus credincioşii, toate acestea sunt dovezi despre învierea Domnului.
De aceea, iubiţilor, să nu încetăm niciodată a lăuda şi a proslăvi pe Cel înviat, ca să putem să ajungem la bunătăţile cele veşnice şi negrăite, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu de-viaţă-făcătorul Duh se cuvine cinstea şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
din “Omilii la Postul Mare” ale sfantului Ioan Gura de Aur
Invierea lui Iisus Hristos se dovedeşte prin minunile Apostolilor
Mulţi pun întrebarea: pentru ce Hristos nu S-a arătat iudeilor îndată după învierea Sa ? Dar aceasta este o întrebare de prisos şi nefolositoare. Dacă Hristos ar fi nădăjduit că ei prin aceasta s-ar fi întors la credinţă, negreşit El n-ar fi pregetat, după învierea Sa, a Se arăta tuturor.
Cum că ei n-ar fi crezut nici când El li S-ar fi arătat după învierea Sa, o dovedeşte învierea lui Lazăr. Acesta murise de patru zile, aşa că putea şi trecuse în putreziciune. Dar Hristos 1-a rechemat la viaţă înaintea ochilor iudeilor, si iarăşi i-a deşteptat; însă cu toate acestea, El n-a putut a-i aduce la credinţă; dimpotrivă, i-a făcut mai mari vrăjmaşi ai Săi. Căci ei au venit si voiau pentru aceasta a-L omorî. Dacă ei n-au crezut în El când a sculat din moarte pe un altul, nu s-ar fi înfuriat ei oare asupra Lui mai tare, când El li S-ar fi arătat iarăşi ca înviat ? Ei prin aceea negreşit nu s-ar fi îndreptat, ci necucernicia şi osânda lor ar fi sporit. Aşadar pentru ca El să-i scape de o tulburare de prisos, nu S-a arătat lor, ci numai ucenicilor Săi; căci El i-ar fi expus la o mai mare pedeapsă, dacă după răstignire S-ar mai fi arătat lor.
Aşadar, El S-a retras de la ochii lor, pentru ca să-i cruţe, dar S-a arătat lor prin minunile Apostolilor Săi. Era totuna ori să fi văzut pe Cel înviat, ori să fi auzit pe Petru grăind slăbănogului: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă” (F.A. 3, 6).
In adevăr, aceste minuni ale Apostolilor, săvârşite în numele lui Hristos, erau dovada cea mai puternică despre învierea Domnului, convingând despre învierea Sa mai mult decât arătarea Sa personală. Aceasta se adevereşte din următoarele: Hristos a înviat şi S-a arătat ucenicilor Săi, dar totuşi şi între aceştia s-a găsit unul, care nu voia să creadă în învierea Domnului, adică Toma. El dorea chiar ca, înainte de a crede, să pună degetul său pe semnele rănilor şi cu mâna sa să poată pipăi coasta Domnului. Acest ucenic petrecuse cu Domnul în curgere de trei ani, mâncase cu Domnul de-a pururea la o masă, văzuse cele mai mari semne şi minuni, auzise pe însuşi Domnul vorbind, iar şi acum, când el a văzut, pe Domnul înviat, nu voia să creadă, până ce mai întâi nu a văzut semnele cuielor şi rana cea pricinuită de suliţă! Spune-mi mie, în asemenea împrejurări ar fi crezut oare toată lumea, dacă ar fi văzut pe Cel înviat ? Cine ar putea cuteza să afirme aceasta ?
Dar noi putem încă şi din o altă împrejurare a dovedi că minunile Apostolilor ne conving despre învierea lui Hristos mai puternic decât privirea însuşi a înviatului. Când poporul a auzit cum a zis Petru către slăbănog: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă”, au crezut mai multe mii (F.A: 4, 4). Acel Apostol, Toma, a văzut pe Cel înviat, şi totuşi nu voia să creadă; dar aceşti vrăjmaşi ai lui Hristos au văzut minunea lui Petru, şi pentru ea au primit credinţa.
Aşadar, această minune a trebuit să-i fi convins despre înviere mai lămurit si mai puternic decât însăşi privirea. De aceea minunile şi semnele Apostolilor sunt dovada cea mai puternică despre învierea Domnului. De aceea zice El însuşi: „Adevăr, adevăr zic vouă, cel ce crede în. Mine va face aceleaşi, lucruri, pe care Eu le fac, ba încă şi mai mari va face” (In. 14,” 12). Căci fiindcă între acestea urmase răstignirea si mulţi prin aceea se scandalizaseră, de aceea acum era trebuinţă de minuni mai mari.
Dacă însă Hristos, după repausarea Sa, ar fi rămas întru mormânt, şi întru moarte, precum afirmă, iudeii, şi n-ar fi înviat, nici s-ar fi înălţat la cer, atunci nu numai că minuni mai mari nu s-ar fi putut face în numele Lui, dar nici una.
Luaţi aminte, că în cele zise se cuprinde dovada cea mai îndestulătoare a învierii lui Hristos. Repet încă o dată: Hristos, în cursul petrecerii Sale pe pământ, a săvârşit semne şi minuni, a sculat morţi, a vindecat leproşi, a alungat duhurile cele rele, după aceea a fost răstignit şi, după cum afirmă iudeii, nu a mai înviat.
Ce trebuie să răspundem noi acum iudeilor? Noi trebuie să le zicem: Dacă Hristos nu a înviat, cum pare după răstignirea Lui au putut să se facă în numele Lui încă mai mari minuni decât acelea pe care le-a făcut El însuşi? Niciodată n-a făcut cineva după moartea sa lucruri mai mari decât în viaţa sa; însă după moartea lui Hristos, numele Său a lucrat minuni care, după fel şi însuşire si în tot chipul au fost mai mari, căci niciodată în timpul vieţii Domnului umbra Sa n-a sculat morţi, dar umbra Apostolilor, prin puterea lui Hristos, a făcut aceasta de mai multe ori.
Şi iarăşi minunile după înviere au fost mai mari, căci la minunile cele de mai înainte era însuşi poruncitorul, iară după răstignirea Sa, chiar slugile Lui numai cu numele Lui au făcut minuni încă şi mai mari şi mai înalte, aşa că prin aceasta puterea Sa a strălucit şi mai tare şi mai slăvit. Căci aceea, că un altul numai prin chemarea numelui lui Hristos a făcut minuni, este mult mai mare decât când El singur ar fi săvârşit minunile. Vedeţi, iubiţilor, că minunile Apostolilor după învierea Domnului au fost mai mari decât minunile lui Iisus Hristos însuşi?
Nu este oare aceasta o îndestulătoare dovadă despre înviere? Căci precum am şi zis, mai adeverez o dată: dacă Hristos a murit şi nu a înviat iarăşi, atunci ar fi trebuit să înceteze şi minunile Lui; dar în fapt ele nu numai n-au încetat, ci au urmat încă şi mai mari şi mai slăvite, adică acele săvârşite prin Apostoli. Iară dacă Hristos nu-ar fi înviat, atunci nici Apostolii nu ar fi putut săvârşi în numele Lui astfel de minuni; căci era una şi aceeaşi putere a Domnului, care lucra minunile atât înainte, cât şi după răstignire, unele prin însuşi Domnul, altele prin Apostoli. Dar pentru ca dovada învierii să fie cu atât mai clară şi mai adevărată, de aceea a trebuit ca minunile cele de după înviere să fie mai presus decât cele dinainte.
Dar de unde ştim noi, întreabă cel necredincios, că Apostolii au săvârşit astfel de minuni în numele lui Iisus? Din Sfânta Scriptură, răspund eu. Dar tu nu voieşti a primi această dovadă şi tăgăduieşti că Apostolii au făcut minuni; atunci recunoşti tu într-înşii o putere a lui Dumnezeu încă mai mare, căci ei atunci fără minuni ar fi întors tot globul cel mare al pământului la cunostinţa dumnezeieştilor adevăruri, în adevăr, aceasta ar fi fost cea mai mare si mai extraordinară minune, ca nişte oameni săraci, neînsemnaţi, neînvăţaţi şi nevoiaşi, în număr numai de doisprezece, să facă următori ai lor, fără minuni, aşa de multe cetăţi şi popoare, aşa de numeroase provincii, principi şi domnitori, învăţaţi şi oratori, ba mai tot globul pământului!
Dar poate tu ai dori să vezi şi astăzi săvârsindu-se minuni ? Ei bine, eu îţi voi arăta nişte lucruri asemenea, ba încă şi mai mari decât cele de mai înainte, nu numai un înviat, nu numai un orb făcut să vadă, ci tot pământul, care s-a eliberat din întunericul amăgirii, îţi voi arăta nu numai un lepros care s-a curăţit, ci atâtea popoare întregi care s-au curăţit de lepra păcatului, prin baia renaşterii.
Ce minune mai mare doreşti, tu, omule, când vezi o schimbare atât de mare şi aşa de repede urmată ? Voieşti tu să ştii cum a făcut Hristos tot globul pământului să vadă ? Iată: mai înainte oamenii priveau lemnul nu ca lemn şi piatra nu ca piatră; ei numeau dumnezei aceste lucruri fără de viaţă, dar credinţa i-a învăţat cine este Dumnezeu; căci numai prin credinţă poate fi pricepută această fiinţă veşnică şi fericită.
Voieşti tu să mai ai încă o dovadă despre înviere ? Prefacerea cea mare, care s-a săvârşit în duhurile Apostolilor după înviere; această prefacere este o dovadă pentru învierea Domnului, încă mai mare decât faptele cele minunate ale Apostolilor. Este îndeobşte constatat că chiar omul care în cursul vieţii sale a fost iubit, după moartea sa adeseori nu se mai pomeneşte. Dar dacă cineva nu a fost cu destulă inimă bună către un om în viaţă, şi încă 1-a şi părăsit, cu atât mai sigur îl va uita după moarte. De acolo vine că nu este nimeni care în curgerea vieţii părăsind pe prietenul sau pe învăţătorul său, după moartea lui să-1 prefere la orice alta şi să-1 pună mai presus de toate, şi mai cu seamă când ar vedea că din această dedare şi din această râvnă a sa ar ridica asupră-şi mii de primejdii. Dar vezi că , aceea ce aiurea niciodată nu se face, s-a făcut la Hristos şi la Apostoli. Ei, pe cand El încă trăia, s-au lepădat de El şi L-au părăsit, la prinderea Lui ei au fugit şi s-au depărtat, iar acum, după ce El a suferit nenumărate batjocuri şi defăimări, ba chiar şi moartea pe cruce, acum ei îl preţuiesc şi-L înalţă mai presus de toate, încât pentru mărturisirea numelui Lui ei cu bucurie jertfesc însăşi viaţa lor.
Însă, dacă Hristos după moartea Sa nu ar fi înviat, cum ar fi fost cu putinţă ca aceia, care în timpul vieţuirii Lui fugiseră de primejdie, acum, după moartea Lui, de la sine să se arunce în primejdii nenumărate ? Toţi odinioară fugiseră, iar Petru se lepădase de Domnul de trei ori, chiar cu jurământ. Şi acest ucenic, care în timpul vieţuirii lui Hristos se temea de o biată slujnică, încât de trei ori se lepădase de Domnul său, la urmă chiar prin jurământ, acum, după învierea Domnului, aşa de neobişnuit s-a schimbat, încât el nu se înspăimântă nici de toată lumea, ci public, în mijlocul a tot poporul, predica, despre Cel răstignit şi îngropat, că a înviat a treia, zi din morţi şi S-a înălţat la cer.
Aceasta o face el acum fără de nici o frică şi această schimbare a sa ne dovedeşte nouă, în faptă, că într-adevărat el a văzut pe Cel înviat. De unde a dobândit Petru această bărbăţie ? De unde decât de acolo că el era deplin convins despre învierea lui Hristos ? Că el L-a văzut, a vorbit cu El şi L-a auzit vorbind de cele viitoare, de aceea înfruntă el acum toate ostenelile; ştiind că este vorba despre un Mântuitor viu, a dobândit acum un curaj mai mare şi o putere mai tare, încât chiar a si murit pentru Hristos, şi de voia sa a lăsat a se răstigni cu capul întors spre pământ. Aşadar, când tu vezi că, după moartea lui Hristos, încă mai mari minuni se fac în numele Lui decât mai înainte şi că ucenicii Lui acum îi sunt mult mai devotaţi decât înainte, că ei acum îndeobşte vădesc o mai mare siguranţă şi în toate ocaziile se arată o schimbare atât de măreaţă si aşa de admirabilă, fă singur încheierea din aceste fapte şi întâmplări, că prin moartea lui Hristos n-a fost totul isprăvit, că mai vârtos El a înviat, trăieşte, si că El, Cel răstignit, pururea rămâne Dumnezeu cel viu şi nemuritor.
Căci dacă El n-ar fi înviat, ucenicii lui n-ar fi putut, după moartea Sa, să facă minuni încă mai mari decât înainte. Cândva îl părăsiseră chiar Apostolii Lui, iar acum toată lumea aleargă la El, nu numai Petru, ci mii şi mii de alţii, care au vieţuit mai târziu şi nu au văzut ei înşişi pe Cel înviat, şi-au dat viaţa lor pentru Dânsul, au fost decapitaţi şi au suferit nenumărate patimi, spre a rămâne statornici în mărturisirea credinţei lor întru Dânsul şi a putea muri întru ea.
Dar cum putea Acela, care după socotinţa ta, o, necredinciosule, a rămas în mormânt şi nu a mai înviat, cum putea acest mort a Se arăta aşa de tare şi aşa de puternic în următorii Săi, îndemnându-i să-L adore, şi mai bucuroşi a suferi şi a răbda toate decât a lăsa credinţa întru El ? Vezi tu cum toate acestea dovedesc nesmintit învierea Lui ? Minunile, care după moartea Lui s-au săvârşit şi încă şi astăzi se săvârşesc, dăruirea cea mare a ucenicilor, pe care au arătat-o ei atunci şi pe care o arată şi astăzi, primejdiile cărora s-au supus credincioşii, toate acestea sunt dovezi despre învierea Domnului.
De aceea, iubiţilor, să nu încetăm niciodată a lăuda şi a proslăvi pe Cel înviat, ca să putem să ajungem la bunătăţile cele veşnice şi negrăite, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu de-viaţă-făcătorul Duh se cuvine cinstea şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
din “Omilii la Postul Mare” ale sfantului Ioan Gura de Aur
vineri, 25 februarie 2011
Parintele Dimitrie Bejan
Parintele Dimitrie Bejan este unul dintre cei mai cunoscuti preoti marturisitori 
din perioada comunista. In fiecare an, in ziua de 19 septembrie, multi crestini se aduna la mormantul parintelui de la Harlau, spre a savarsi Sfanta Liturghie si slujba de Parastas pentru fericita odihna a robul lui Dumnezeu, Dimitrie preotul.
Viata de sfintenie a parintelui reiese si dintr-un scurt cuvant de-al sau cand, intrebat fiind cum priveste in urma, spre greutatile vietii sale, parintele a raspuns: "Aceasta a fost crucea bucuriei! Asta vreau sa scriu. Cine primeste bucuria ca din mana lui Dumnezeu, crucea vietii se transforma in bucurie. Bucuria mantuirii! Simti o bucurie, mai ales cand suferi pe nedrept."
Parintele Dimitrie Bejan, prin cele ceteva carti scrise, ne-a lasat unele dintre cele mai profunde si cutremuratoare marturii din perioada de trista amintire comunista.
Viata parintelui Dimitrie Bejan (1909-1995)
Dimitrie Bejan s-a nascut in anul 1909, fiind singurul baiat al unei familii cuvioase cu sase copii. Tatal sau era mult milostiv, iar mama lui se ruga cu o rugaciune foarte asezata. Culegand toate cele bune din familia lui, tanarul Dimitrie va merge in Iasi, unde va urma cursurile Seminarului Teologic, iar mai apoi in Bucuresti, unde va studia la Facultatea de Teologie.
Dupa ce termina teologia, Dimitrie va urma cursurile Facultatii de Istorie, tot din Bucuresti. La cea din urma, tanarul teolog l-a avut profesor chiar pe Nicolae Iorga. Dimitrie a adus la Academia Romana pergamentul pe care Sfantul stefan cel Mare semnase libertatea inaintasilor sai, a razesilor.
Parintele Dimitrie Bejan
Parintele Dimitrie Bejan a fost hirotonit preot in anul 1940, cand a si fost trimis pe front, ca preot militar. Impreuna cu regimentul de armata, parintele a ajuns pana la Stalingrad, unde va fi si luat prizonier, in anul 1942, impreuna cu alti 17.000 de romani. Intre anii 1942-1948, parintele va sluji in lagare si in inchisori, mai pe vazute, mai pe ascuns.
Cartile ramase de la acesta, "Bucuriile suferintei", "Oranki", "Satul blestemat", "Vifornita cea mare","Simple povestiri" "Hotarul cu cetati" sunt o marturie cutremuratoare a celor petrecute in lagarele prin care a trecut. Parintele povesteste cum, de foame, condamnatii si-au pus pe foc bocancii, spre a-i manca.
"Pe unde ajungeau, rusii ii primeau bine, desi erau foarte saraci. Erau dornici sa vada un preot, il rugau pe parinte sa ii boteze. Mergeau la rau si se botezau in grupuri mari. "in spatele frontului in fiecare duminica se facea slujba, Sfanta Liturghie ori Sfanta Agheasma. Eram dotati cu altar portabil, o masuta cu vasele de slujba, antimis, o paine soldateasca si carti de strana. Odata, la un Pasti, intr-o zi am impartasit un regiment intreg in Basarabia, intr-un sat razesesc. Erau 3.600 de oameni. Toti, cu colonelul in frunte, pana la ultimul soldat." (Parintele Dimitrie Bejan)
Intre anii 1942-1948, parintele a trecut prin mai multe lagare comuniste sovietice. "Mie niciodata nu mi-a fost foame la puscarie. Nu mi-a fost foame nici in lagar. Am plutit pe deasupra acestor greutati din lagar sau puscarie cu ajutorul lui Dumnezeu! Am avut un invatator care nu se satura niciodata. ii dadeam o jumatate din portia mea si eu ma simteam satul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine sa suplineasca lipsurile astea! si am iesit din puscarie perfect sanatos. si din lagar din Rusia am venit tot perfect sanatos. N-am avut nici o boala. Ne bateau cu ciomege pe toti la rand, ca barbarii. Batai, paduchi, raie, munci supraomenesti, dar eu eram fericit." (Parintele Dimitrie Bejan)
Parintele Dimitrie Bejan
Intors in tara, in anul 1948, parintele Dimitrie Bejan va fi inchis din nou, de asta data insa "de ai sai". In tara, parintele Dimitrie Bejan a fost inchis mai intai la Jilava, iar mai apoi la Vacaresti, la Aiud, la Canal, din nou la Jilava, la Cavnic, iar in cele din urma, la Aiud.
In inchisoarea de la Aiud, parintele a fost coleg de celula cu Parintele Benedict Ghius. Legat de acea perioada, parintele isi va aminti astfel: "Faceam toti rugaciuni comune, agheasma mica, spovedanie. De altfel, cu o spovedanie completa, cu formula ei spusa corect, cu punerea mainilor pe capul penitentului, credeam ca raiul ne este deschis. Eu cred si acum acelasi lucru. Iata, eu aveam impartasanie. O tineam ascunsa in gulerul camasii si, cand ma pregateam, ma impartaseam. Iar daca vreunul dintre detinuti era bolnav sau era pe moarte, il spovedeam si-l impartaseam pe ascuns si asa pleca la Hristos."
Dupa marea eliberarea din anul 1964, parintele Dimitrie Bejan va fi urmarit in continuare de comunisti, spre a-l impiedica sa faca lucrare sfanta, pana in anul 1990. Chiar eliberat din inchisoare, in anul 1964, parintele a avut domiciliu fortat pana la caderea regimului comunist.
Parintele Dimitrie Bejan va sluji ca preot la biserica din Ghindaoani. Biserica si curtea acesteia se dovedeau neincapatoare. Datorita faptului ca, in acea vreme, nu era voie a se face propaganda religioasa, iar el predica liber in biserica, un consiliu bisericesc a luat hotararea de a-i ridica dreptul de a sluji. Intre anii 1990-1995, parintele va locui in Harlau, unde i se hotarase domiciliul fortat. Aici, el a spovedit si a intarit pe cei ce i-au trecut pragul casei.
Parintele Dimitrie Bejan adoarme in Domnul in ziua de 21 septembrie 1995, lasand prin testament ca la inmormantarea lui sa nu se predice si nici flori sa nu se arunce, in semn de smerenie.
Parintele Dimitrie Bejan
Parintele Dimitrie Bejan - sfaturi duhovnicesti
Parintilor, cautati in Noul Testament si cititi ultimele capitole de la Matei, Marcu si Luca. Veti vedea ca sunt 12 semne premergatoare venirii Mantuitorului. Iar in ceea ce priveste Apocalipsa, inca nu s-ar putea incumeta cineva sa scrie un comentariu la Apocalipsa pe lume, chiar daca s-ar aduna toti exegetii de pe pamant. Eu am facut o lucrare de doctorat, la Bucuresti, ''Introducere in cartea Apocalipsei'' (100p.) Nu s-a publicat pentru ca avea niste greseli. Am gresit. Inca pana astazi nu s-a alcatuit un comentariu la Apocalipsa. Ipoteze, parintilor. Daca atatia sfinti in 2000 de ani nici n-au indraznit sa incerce sa comenteze Apocalipsa, cum am indraznit noi? Sunt unghiuri de vedere.
Manastirile sunt foarte necesare. Extraordinar de necesare. Daca a salvat cineva crestinismul in Rusia, l-au salvat manastirile si femeile. Femeile nu s-au temut si s-au dus la biserica. Am vazut aceasta la Moscova si prin satele de acolo; la Bucuresti si prin toate bisericile. La noi a fost un comunism mai dulceag, fiecare sat avea preotul lui, chiar sub Ceausescu. N-a fost sat fara preot. Au mai dat afara din calugari, dar au mai si primit, incat manastirile si bisericile, acum in decembrie, aveau preoti, iar manastirile aveau stareti si un nucleu de calugari. Ceea ce nu s-a petrecut in Rusia, unde au fost peste 38.000 de calugari si la ora cand stam de vorba, sunt ceva peste o mie, cu cei primiti in ultimii cinci ani. Acolo, in Manastirea Oranki, unde am stat eu mai mult in Rusia, au fost impuscati intr-o dupa-amiaza, pentru ca n-au acceptat comunismul, 11.000 de preoti si calugari. De doua ori mai mult decat avem noi in toata tara. Noi i-am dezgropat si am gasit un mitropolit neputred. Neputred! Un sfant martir!
Teodor Danalache pe crestinortodox.ro
din perioada comunista. In fiecare an, in ziua de 19 septembrie, multi crestini se aduna la mormantul parintelui de la Harlau, spre a savarsi Sfanta Liturghie si slujba de Parastas pentru fericita odihna a robul lui Dumnezeu, Dimitrie preotul.
Viata de sfintenie a parintelui reiese si dintr-un scurt cuvant de-al sau cand, intrebat fiind cum priveste in urma, spre greutatile vietii sale, parintele a raspuns: "Aceasta a fost crucea bucuriei! Asta vreau sa scriu. Cine primeste bucuria ca din mana lui Dumnezeu, crucea vietii se transforma in bucurie. Bucuria mantuirii! Simti o bucurie, mai ales cand suferi pe nedrept."
Parintele Dimitrie Bejan, prin cele ceteva carti scrise, ne-a lasat unele dintre cele mai profunde si cutremuratoare marturii din perioada de trista amintire comunista.
Viata parintelui Dimitrie Bejan (1909-1995)
Dimitrie Bejan s-a nascut in anul 1909, fiind singurul baiat al unei familii cuvioase cu sase copii. Tatal sau era mult milostiv, iar mama lui se ruga cu o rugaciune foarte asezata. Culegand toate cele bune din familia lui, tanarul Dimitrie va merge in Iasi, unde va urma cursurile Seminarului Teologic, iar mai apoi in Bucuresti, unde va studia la Facultatea de Teologie.
Dupa ce termina teologia, Dimitrie va urma cursurile Facultatii de Istorie, tot din Bucuresti. La cea din urma, tanarul teolog l-a avut profesor chiar pe Nicolae Iorga. Dimitrie a adus la Academia Romana pergamentul pe care Sfantul stefan cel Mare semnase libertatea inaintasilor sai, a razesilor.
Parintele Dimitrie Bejan
Parintele Dimitrie Bejan a fost hirotonit preot in anul 1940, cand a si fost trimis pe front, ca preot militar. Impreuna cu regimentul de armata, parintele a ajuns pana la Stalingrad, unde va fi si luat prizonier, in anul 1942, impreuna cu alti 17.000 de romani. Intre anii 1942-1948, parintele va sluji in lagare si in inchisori, mai pe vazute, mai pe ascuns.
Cartile ramase de la acesta, "Bucuriile suferintei", "Oranki", "Satul blestemat", "Vifornita cea mare","Simple povestiri" "Hotarul cu cetati" sunt o marturie cutremuratoare a celor petrecute in lagarele prin care a trecut. Parintele povesteste cum, de foame, condamnatii si-au pus pe foc bocancii, spre a-i manca.
"Pe unde ajungeau, rusii ii primeau bine, desi erau foarte saraci. Erau dornici sa vada un preot, il rugau pe parinte sa ii boteze. Mergeau la rau si se botezau in grupuri mari. "in spatele frontului in fiecare duminica se facea slujba, Sfanta Liturghie ori Sfanta Agheasma. Eram dotati cu altar portabil, o masuta cu vasele de slujba, antimis, o paine soldateasca si carti de strana. Odata, la un Pasti, intr-o zi am impartasit un regiment intreg in Basarabia, intr-un sat razesesc. Erau 3.600 de oameni. Toti, cu colonelul in frunte, pana la ultimul soldat." (Parintele Dimitrie Bejan)
Intre anii 1942-1948, parintele a trecut prin mai multe lagare comuniste sovietice. "Mie niciodata nu mi-a fost foame la puscarie. Nu mi-a fost foame nici in lagar. Am plutit pe deasupra acestor greutati din lagar sau puscarie cu ajutorul lui Dumnezeu! Am avut un invatator care nu se satura niciodata. ii dadeam o jumatate din portia mea si eu ma simteam satul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine sa suplineasca lipsurile astea! si am iesit din puscarie perfect sanatos. si din lagar din Rusia am venit tot perfect sanatos. N-am avut nici o boala. Ne bateau cu ciomege pe toti la rand, ca barbarii. Batai, paduchi, raie, munci supraomenesti, dar eu eram fericit." (Parintele Dimitrie Bejan)
Parintele Dimitrie Bejan
Intors in tara, in anul 1948, parintele Dimitrie Bejan va fi inchis din nou, de asta data insa "de ai sai". In tara, parintele Dimitrie Bejan a fost inchis mai intai la Jilava, iar mai apoi la Vacaresti, la Aiud, la Canal, din nou la Jilava, la Cavnic, iar in cele din urma, la Aiud.
In inchisoarea de la Aiud, parintele a fost coleg de celula cu Parintele Benedict Ghius. Legat de acea perioada, parintele isi va aminti astfel: "Faceam toti rugaciuni comune, agheasma mica, spovedanie. De altfel, cu o spovedanie completa, cu formula ei spusa corect, cu punerea mainilor pe capul penitentului, credeam ca raiul ne este deschis. Eu cred si acum acelasi lucru. Iata, eu aveam impartasanie. O tineam ascunsa in gulerul camasii si, cand ma pregateam, ma impartaseam. Iar daca vreunul dintre detinuti era bolnav sau era pe moarte, il spovedeam si-l impartaseam pe ascuns si asa pleca la Hristos."
Dupa marea eliberarea din anul 1964, parintele Dimitrie Bejan va fi urmarit in continuare de comunisti, spre a-l impiedica sa faca lucrare sfanta, pana in anul 1990. Chiar eliberat din inchisoare, in anul 1964, parintele a avut domiciliu fortat pana la caderea regimului comunist.
Parintele Dimitrie Bejan va sluji ca preot la biserica din Ghindaoani. Biserica si curtea acesteia se dovedeau neincapatoare. Datorita faptului ca, in acea vreme, nu era voie a se face propaganda religioasa, iar el predica liber in biserica, un consiliu bisericesc a luat hotararea de a-i ridica dreptul de a sluji. Intre anii 1990-1995, parintele va locui in Harlau, unde i se hotarase domiciliul fortat. Aici, el a spovedit si a intarit pe cei ce i-au trecut pragul casei.
Parintele Dimitrie Bejan adoarme in Domnul in ziua de 21 septembrie 1995, lasand prin testament ca la inmormantarea lui sa nu se predice si nici flori sa nu se arunce, in semn de smerenie.
Parintele Dimitrie Bejan
Parintele Dimitrie Bejan - sfaturi duhovnicesti
Parintilor, cautati in Noul Testament si cititi ultimele capitole de la Matei, Marcu si Luca. Veti vedea ca sunt 12 semne premergatoare venirii Mantuitorului. Iar in ceea ce priveste Apocalipsa, inca nu s-ar putea incumeta cineva sa scrie un comentariu la Apocalipsa pe lume, chiar daca s-ar aduna toti exegetii de pe pamant. Eu am facut o lucrare de doctorat, la Bucuresti, ''Introducere in cartea Apocalipsei'' (100p.) Nu s-a publicat pentru ca avea niste greseli. Am gresit. Inca pana astazi nu s-a alcatuit un comentariu la Apocalipsa. Ipoteze, parintilor. Daca atatia sfinti in 2000 de ani nici n-au indraznit sa incerce sa comenteze Apocalipsa, cum am indraznit noi? Sunt unghiuri de vedere.
Manastirile sunt foarte necesare. Extraordinar de necesare. Daca a salvat cineva crestinismul in Rusia, l-au salvat manastirile si femeile. Femeile nu s-au temut si s-au dus la biserica. Am vazut aceasta la Moscova si prin satele de acolo; la Bucuresti si prin toate bisericile. La noi a fost un comunism mai dulceag, fiecare sat avea preotul lui, chiar sub Ceausescu. N-a fost sat fara preot. Au mai dat afara din calugari, dar au mai si primit, incat manastirile si bisericile, acum in decembrie, aveau preoti, iar manastirile aveau stareti si un nucleu de calugari. Ceea ce nu s-a petrecut in Rusia, unde au fost peste 38.000 de calugari si la ora cand stam de vorba, sunt ceva peste o mie, cu cei primiti in ultimii cinci ani. Acolo, in Manastirea Oranki, unde am stat eu mai mult in Rusia, au fost impuscati intr-o dupa-amiaza, pentru ca n-au acceptat comunismul, 11.000 de preoti si calugari. De doua ori mai mult decat avem noi in toata tara. Noi i-am dezgropat si am gasit un mitropolit neputred. Neputred! Un sfant martir!
Teodor Danalache pe crestinortodox.ro
marți, 25 ianuarie 2011
marți, 18 ianuarie 2011
Cum să ne purtăm când oamenii ne laudă
Când oamenii te laudă, fii foarte atent, întrucât te afli într-o situaţie primejdioasă.
1. Mulţi oameni nu cunosc adevărata valoare a lucrurilor şi a faptelor şi de aceea laudă şi pun preţ pe lucruri care în ochii lui Dumnezeu şi al oamenilor cu bun-simţ nu valorează nimic. Şi, întrucât lauda place slavei deşarte care este amăgitoare, ne grăbim să acceptăm lauda falsă a oamenilor, ca fiind adevărată, punem stavilă în căutarea desăvârşirii, decădem mai mult, murim neîndreptaţi şi nu ne mântuim. Prin urmare, fii cât mai obiectiv cu putinţă şi vezi dacă ceea ce oamenii laudă la tine merită laudă de la Dumnezeu şi de la oameni cu bun-simţ, pentru că numai ce merită lauda lui Dumnezeu şi a oamenilor credincioşi Lui trebuie să aibă importanţă pentru noi. Ce contează lauda oamenilor când noi nu suntem vrednici de lauda lui Dumnezeu?
2. Oamenii care vor să ne înşele sau vor să obţină de la noi avantaje materiale se apropie de noi cu făţărnicie, adică cu laude. Deseori laudă intenţionat ceva ce ne lipseşte cu totul sau, chiar dacă avem, nu este într-atât cât să merite atâtea laude. Şi dacă ne-am trufit puţin, nu vedem că cel care ne laudă este un mincinos şi un măgulitor, pentru că ne spune exact ceea ce ne face plăcere să auzim. Cu uşurinţă acceptăm această laudă vicleană drept adevăr, iar pe cel care o spune, ca pe unul care ne admiră şi este atent faţă de noi. Dar această înşelătorie este foarte vătămătoare pentru noi, deoarece ne facem o părere greşită despre noi înşine. Iar, cu o înţelegere falsă asupra noastră, schimbarea, transformarea şi, prin urmare, mântuirea noastră sunt aproape imposibil de realizat.
3. Să nu crezi că aceste avertizări sunt nefondate şi că orice om cu bun-simţ este în stare să recunoască uşor un linguşitor şi că nu va fi prins în plasă niciodată. Oricine doreşte să obţină un avantaj de la cineva îl prinde întotdeauna într-o plasă de laude. Din această cursă nu poţi aproape niciodată scăpa, iar captivul se lasă adesea cu plăcere ţinut în ea şi chiar o consideră o onoare.
4. Să nu crezi că, dacă meşteşugul de a-i face pe alţii binevoitori faţă de tine prin făţărnicie este unul rău, puţini sunt oamenii care se folosesc de el şi că cei sinceri niciodată nu îl vor folosi. O persoană cu adevărat cinstită nu se va coborî până la ipocrizie şi la linguşire. Dar, în acelaşi timp, să fii atent că slugărnicia este calea preferată şi generală pentru a câştiga avantaje şi favoruri de la alţii. Milioane de oameni folosesc această metodă fără ezitare şi nimeni nu se gândeşte că prin linguşire ar putea provoca indignarea celui pe care îl flatează. Căci sunt atât de răspândite în lume mândria, slava deşartă şi iubirea de sine! Păzeşte-te! Ai grijă!
5. Ca să nu cazi în mândrie, în slavă deşartă, în nepurtare de grijă sau în alte înşelăciuni care duc la ruină din pricina laudelor meritate sau mai ales nemeritate, după cum se întâmplă cel mai adesea:
a. Încearcă să priveşti cu neîncredere laudele ce ţi se aduc, şi, dacă ele continuă, este bine să întrerupi conversaţia politicos şi să schimbi subiectul.
b. Nu uita că ceea ce este de lăudat în tine nu este al tău, ci al lui Dumnezeu. Este, într-adevăr, ceva ce am dobândit pentru că am încercat să-l dobândim, dar cine este Cel care ne-a dat capacitatea, dispoziţia, puterea, dorinţa şi ocazia de a-l obţine, dacă nu Dumnezeu?
Aşa spune Sfântul Apostol Pavel în 1 Corinteni 4, 7 „şi ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar, dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?"
Şi, dacă observi în tine ceva ce merită a fi lăudat, atribuie-l imediat lui Dumnezeu şi nu ţie, spunând cu psalmistul: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău"(Ps. 113,9).
6. Când găseşti în tine ceva ce merită lăudat şi simţi dorinţa să spui şi altora despre el, încearcă imediat să stingi această dorinţă cu gândul că nu vei avea nici un folos din a-l spune, ci numai pagubă. Oamenii sunt foarte schimbători în părerile lor: ce azi laudă uită sau condamnă mâine. Şi desigur că, spunând cele ce sunt de lăudat în tine, nu vei mai merita să fii lăudat de Dumnezeu, pentru că ţi-ai primit răsplata de la oameni.
În acest fel, li se va spune oamenilor: „adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor" (Matei. 6, 5). De asemenea, încearcă să-ţi aminteşti mereu aceste cuvinte importante ale Domnului: „vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine" (Luca. 6, 26).
Mitropolitul Grigorie al Sankt Petersburgului
Sursa: “O zi de viaţă sfântă: sfaturi practice pentru organizarea vieţii creştinului”, Editura Sophia, Bucureşti, 2007 bibliazilnic.ro
1. Mulţi oameni nu cunosc adevărata valoare a lucrurilor şi a faptelor şi de aceea laudă şi pun preţ pe lucruri care în ochii lui Dumnezeu şi al oamenilor cu bun-simţ nu valorează nimic. Şi, întrucât lauda place slavei deşarte care este amăgitoare, ne grăbim să acceptăm lauda falsă a oamenilor, ca fiind adevărată, punem stavilă în căutarea desăvârşirii, decădem mai mult, murim neîndreptaţi şi nu ne mântuim. Prin urmare, fii cât mai obiectiv cu putinţă şi vezi dacă ceea ce oamenii laudă la tine merită laudă de la Dumnezeu şi de la oameni cu bun-simţ, pentru că numai ce merită lauda lui Dumnezeu şi a oamenilor credincioşi Lui trebuie să aibă importanţă pentru noi. Ce contează lauda oamenilor când noi nu suntem vrednici de lauda lui Dumnezeu?
2. Oamenii care vor să ne înşele sau vor să obţină de la noi avantaje materiale se apropie de noi cu făţărnicie, adică cu laude. Deseori laudă intenţionat ceva ce ne lipseşte cu totul sau, chiar dacă avem, nu este într-atât cât să merite atâtea laude. Şi dacă ne-am trufit puţin, nu vedem că cel care ne laudă este un mincinos şi un măgulitor, pentru că ne spune exact ceea ce ne face plăcere să auzim. Cu uşurinţă acceptăm această laudă vicleană drept adevăr, iar pe cel care o spune, ca pe unul care ne admiră şi este atent faţă de noi. Dar această înşelătorie este foarte vătămătoare pentru noi, deoarece ne facem o părere greşită despre noi înşine. Iar, cu o înţelegere falsă asupra noastră, schimbarea, transformarea şi, prin urmare, mântuirea noastră sunt aproape imposibil de realizat.
3. Să nu crezi că aceste avertizări sunt nefondate şi că orice om cu bun-simţ este în stare să recunoască uşor un linguşitor şi că nu va fi prins în plasă niciodată. Oricine doreşte să obţină un avantaj de la cineva îl prinde întotdeauna într-o plasă de laude. Din această cursă nu poţi aproape niciodată scăpa, iar captivul se lasă adesea cu plăcere ţinut în ea şi chiar o consideră o onoare.
4. Să nu crezi că, dacă meşteşugul de a-i face pe alţii binevoitori faţă de tine prin făţărnicie este unul rău, puţini sunt oamenii care se folosesc de el şi că cei sinceri niciodată nu îl vor folosi. O persoană cu adevărat cinstită nu se va coborî până la ipocrizie şi la linguşire. Dar, în acelaşi timp, să fii atent că slugărnicia este calea preferată şi generală pentru a câştiga avantaje şi favoruri de la alţii. Milioane de oameni folosesc această metodă fără ezitare şi nimeni nu se gândeşte că prin linguşire ar putea provoca indignarea celui pe care îl flatează. Căci sunt atât de răspândite în lume mândria, slava deşartă şi iubirea de sine! Păzeşte-te! Ai grijă!
5. Ca să nu cazi în mândrie, în slavă deşartă, în nepurtare de grijă sau în alte înşelăciuni care duc la ruină din pricina laudelor meritate sau mai ales nemeritate, după cum se întâmplă cel mai adesea:
a. Încearcă să priveşti cu neîncredere laudele ce ţi se aduc, şi, dacă ele continuă, este bine să întrerupi conversaţia politicos şi să schimbi subiectul.
b. Nu uita că ceea ce este de lăudat în tine nu este al tău, ci al lui Dumnezeu. Este, într-adevăr, ceva ce am dobândit pentru că am încercat să-l dobândim, dar cine este Cel care ne-a dat capacitatea, dispoziţia, puterea, dorinţa şi ocazia de a-l obţine, dacă nu Dumnezeu?
Aşa spune Sfântul Apostol Pavel în 1 Corinteni 4, 7 „şi ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar, dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?"
Şi, dacă observi în tine ceva ce merită a fi lăudat, atribuie-l imediat lui Dumnezeu şi nu ţie, spunând cu psalmistul: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă, pentru mila Ta şi pentru adevărul Tău"(Ps. 113,9).
6. Când găseşti în tine ceva ce merită lăudat şi simţi dorinţa să spui şi altora despre el, încearcă imediat să stingi această dorinţă cu gândul că nu vei avea nici un folos din a-l spune, ci numai pagubă. Oamenii sunt foarte schimbători în părerile lor: ce azi laudă uită sau condamnă mâine. Şi desigur că, spunând cele ce sunt de lăudat în tine, nu vei mai merita să fii lăudat de Dumnezeu, pentru că ţi-ai primit răsplata de la oameni.
În acest fel, li se va spune oamenilor: „adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor" (Matei. 6, 5). De asemenea, încearcă să-ţi aminteşti mereu aceste cuvinte importante ale Domnului: „vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine" (Luca. 6, 26).
Mitropolitul Grigorie al Sankt Petersburgului
Sursa: “O zi de viaţă sfântă: sfaturi practice pentru organizarea vieţii creştinului”, Editura Sophia, Bucureşti, 2007 bibliazilnic.ro
miercuri, 29 decembrie 2010
luni, 20 decembrie 2010
Reoportaj pe Antena1
Cont nou
A fost creat si un cont in EURO pentru cei care o pot ajuta:
RO75BRDE240SV72158702400
Nu uitati si contul in lei/RON:
RO58BRDE240SV71915572400
Conturile sunt pe numele "ASOCIATIEI PARINTILOR DIN COLEGIUL NATIONAL IASI" - CUI: 12846802
Conturile nu sunt generatoare de comision bancar.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
S-ar putea sa iti placa si...
