Despre atotstiinta si mila lui Dumnezeu

Predica la Duminica a XXXII-a dupa Rusalii ( Despre atotstiinta si mila lui Dumnezeu )



O adancul bogatiei si intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui!

(Romani 11, 33)



Iubiti credinciosi,



Una din insusirile cele nemarginite ale lui Dumnezeu este atotstiinta Sa, prin care toate le stie si de toate poarta grija. Aceasta stiinta atotcuprinzatoare nimiceste stiinta si intelepciunea oamenilor (Iov 5, 12-13; Pilde 19, 21).



In Sfanta Evanghelie de astazi se spune ca iudeii, vazand pe Mantuitorul intrat in casa lui Zaheu, mai marele vamesilor din Ierihon, s-au aprins de manie asupra Domnului si carteau ca a intrat sa gazduiasca la un pacatos (Luca 19, 7). Si aceasta o faceau fiindca socoteau pacatosi pe toti vamesii care adunau impozitele imparatesti si faceau multe nedreptati in slujba lor. Iar Preabunul nostru Mantuitor, stiutorul inimilor si cunoscatorul gandurilor, nu lua aminte la rautatea lor, ci cunoscand de departe credinta cea mare a lui Zaheu si asezarea cea buna a sufletului sau, vazandu-l urcat intr-un dud ca sa poata a-L vedea, a zis catre el: Zahee, grabeste-te de te pogoara, ca astazi, mi se cade sa fiu in casa ta (Luca 19, 5).



In multe parti ale Sfintei Scripturi si in multe parti ale zidirii Sale, se arata stiinta cea fara de margine a Atotputernicului si Preainteleptului Dumnezeu. Asa vedem ca Mantuitorul, cunoscand asezarea cea buna a sufletului femeii samarinence, a venit ostenit de cale si statea la putul lui Iacov. In acel timp a venit si femeia samarineanca sa scoata apa si prin cuvintele Lui cele dumnezeiesti, a fost vanat sufletul ei la credinta in Hristos si prin ea s-a vestit Evanghelia la toata cetatea Samariei (Ioan 4, 5). Altadata venind Mantuitorul in Capernaum cu ucenicii Sai, in acel timp au venit si cei ce stringeau dajdia pentru templu si au intrebat pe Apostoli, zicand: Invatatorul vostru nu plateste darea? (Matei 17, 24)



Auzind Mantuitorul, a zis lui Petru: Mergind la mare arunca undita ta si la pestele care se va prinde intai, deschizindu-i gura vei gasi un statir (ban de argint). Ia banul si da-l lor pentru Mine si pentru tine (Matei 17, 27). Cine nu poate intelege de aici cat de nemarginita este intelepciunea lui Dumnezeu, ca si cele ce sunt in pantecele pestilor de fata sunt inaintea Lui.



Dumnezeu care stie gndurile omului de departe (Psalm 138, 1-2; Matei 9, 4), cautnd spre credinta si ravna cea mare a lui Zaheu, care dorea sa-l vada pe Domnul, indata il cheama zicand: Zahee, grabeste-te de te coboara, ca astazi in casa ta Mi se cade sa fiu (Luca 19, 5). Dar ce a facut Zaheu cand Mantuitorul a venit in casa lui? Stiind ca este socotit de toti om pacatos si vazand pe multi invidiosi ca Domnul a intrat la el sa gazduiasca, socotindu-se dator si nevrednic inaintea Lui pentru pacatele sale, a zis catre Mantuitorul: Doamne, iata, jumatate din averea mea o dau saracilor si de am napastuit pe cineva cu ceva intorc impatrit (Luca 19, 8).



Vedeti osardia cea mare a lui Zaheu de indreptare? Vedeti ce face o inima care iubeste pe Dumnezeu, cand vine intru cunostinta pacatelor sale? Vedeti cum se fagaduieste sa plateasca datoriile celor pe care i-a nedreptatit, spre a cistiga mila si indurare de la Dumnezeu? Nimeni nu l-a acuzat in fata Mintuitorului de nedreptatile ce le facuse, dar stralucind in inima sa lumina harului lui Dumnezeu, el singur s-a judecat pe sine vinovat si dator si asa fagaduieste ca sa dea jumatate din averea sa la saraci si daca a nedreptatit pe cineva cu ceva sa intoarca de patru ori mai mult.



Mustrarea constiintei i s-a facut lui Zaheu aspru judecator, spre a hotari singur acest mijloc de indreptare in fata Preainduratului nostru Mantuitor. Aceasta hotarare a lui de indreptare a fost primita de stiutorul inimilor, Iisus Hristos, ca o jertfa deja facuta pentru pacatele sale si ca o arvuna a mantuirii sufletului sau. De aceea a auzit de la Domnul: Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, pentru ca si acesta este fiul lui Avraam (Luca 19, 9).



O, fericite Zahee, cata mila si indurare ai castigat de la Dumnezeu prin ravna ta cea mare ce ai avut-o pentru indreptarea ta si iertarea pacatelor tale, caci nu numai mantuirea casei tale ai cistigat, ci si fiu a lui Avraam te-ai facut, mai inainte de a face faptele lui Avraam! Ci numai hotarand din toata inima ta ca te vei face milostiv si drept, urmand lui Avraam cu credinta si fagaduinta, si Dumnezeu a primit pocainta ta, caci cercatorul inimilor fiind de fata la a ta marturisire din inima, ti-a socotit tie ca o implinire desavarsita a datoriilor tale si fiul lui Avraam te-a numit pe tine.



Iubiti credinciosi,



La Dumnezeu nu exista nici nestiinta, nici neputinta. El pururea priveste in inimile tuturor oamenilor dupa marturia care zice: Tu singur stii inima tuturor fiilor omenesti (III Regi 8, 39). Acest adevar il arata Dumnezeu si la alegerea lui David ca imparat al lui Israel, cind zice catre Samuel: Sa nu te uiti la chipul lui Saul nici la marimea lui, pentru ca l-am lepadat pe el, ca Dumnezeu nu vede cum vede omul; ca omul se uita la fata, iar Dumnezeu se uita in inima (I Regi 16, 7). Preabunul, Preamilostivul si Atotstiutorul nostru Mantuitor a cautat de departe spre inima lui Zaheu si vazand in inima lui dragoste mare, credinta, evlavie si ravna pentru poruncile lui Dumnezeu, a facut mantuirea casei lui si pe el l-a numit fiul lui Avraam. Iar ca sa arate celor zavistnici care carteau ca Domnul "a intrat sa gazduiasca in casa unui om pacatos", i-a incredintat ca El nu a venit in lume sa caute pe cei drepti, ci pe cei pacatosi. De aceea a zis: Ca a venit Fiul Omului sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut (Luca 19, 10). Dumnezeiasca Scriptura zice: Ca de mila Domnului este plin tot pamantul si indurarile Lui sunt peste toate lucrurile Lui (Psalm 32, 5).



Stiinta cea atotcuprinzatoare si fara de margine a lui Dumnezeu priveste spre toate inimile oamenilor si daca vede o inima infranta si zdrobita pentru ceea ce a gresit inaintea Lui nu o pedepseste (Psalm 50, 18), ci cu mila si cu darul Sau o lumineaza si o pavatuieste la calea mantuirii. Daca bunatatea si mila lui Dumnezeu nu ar cauta spre cei gresiti si smeriti cu inima care sunt gata sa se intoarca spre El, apoi nimeni dintre oameni nu ar putea sa se mantuiasca, deoarece, dupa marturia Sfintei Scripturi Toti multe gresim (Iacob 3, 2) si Nimeni nu este bun fara numai Dumnezeu (Marcu 10, 18). Caci daca intru faradelegi ne-am zamislit si intru pacate ne-am nascut, apoi cine, fara Sfantul Botez si fara mila lui Dumnezeu, poate a zice ca nu are pacat sau nu are nevoie de pocainta? Stim iarasi din Dumnezeiasca Scriptura ca Dumnezeu celor mandri la sta impotriva, iar celor smeriti le da har (Luca 14, 11; I Petru 5, 5).



Mantuitorul nostru Iisus Hristos stia cu adevarat pacatele lui Zaheu vamesul, dar a vazut si marea lui smerenie si ravna pentru pocainta. De aceea a venit sa gazduiasca in casa sa si l-a invrednicit de iertarea pacatelor.



Iubiti credinciosi,



Pocainta casei lui Zaheu din Sfanta Evanghelie de astazi este un exemplu viu de intoarcere la Hristos pentru familia crestina din zilele noastre, pentru noi toti care suntem fii ai lui Dumnezeu dupa har si oameni pacatosi dupa fapte. Daca n-ar fi mila lui Dumnezeu si pocainta prin care suntem miluiti si iertati, nimeni dintre crestini nu ar putea fi mantuiti. Dumnezeu care ne-a creat ne ofera in dar mila si dragostea Lui de Tata, iar noi ca fii trebuie sa-i oferim pocainta noastra, smerenia noastra, lacrimile noastre de cainta, spovedania si parasirea pacatelor.



Dumnezeu este atotstiutor si cunoscator al inimilor noastre. El ne stie inainte de a ne naste. El cunoaste si vede cugetele mintii si inimii fiecaruia dintre noi. De la Botez si pana in clipa mortii, ingerii nostri pazitori scriu faptele si gandurile noastre bune si rele. Ei ne numara pasii pe care-i facem la biserica, la pocainta, la cercetarea bolnavilor sau la savarsirea faptelor rele. Iar in ceasul mortii, ingerii nostri pazitori ne insotesc, impreuna cu faptele noastre bune si rele, pana la scaunul judecatii, in fata Dreptului judecator, Iisus Hristos. Daca in timpul vietii noastre ne-am spovedit pacatele la preoti, daca le-am parasit si am facut canon pentru ele, la judecata nu vom mai fi intrebati si osanditi pentru pacatele marturisite si ispasite. Iar daca vom muri nepocaiti, adica nespovediti si in grele pacate de moarte, cine ne va scoate din chinurile iadului?



Pocainta vamesului Zaheu este un model de pocainta pentru toti crestinii si este singura cale de indreptare si impacare cu Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.



Sa cugetam impreuna cu Zaheu vamesul. Era cel mai lacom si mai zgircit dintre iudei, ca asuprea pe saraci si pe vaduve, punea dari mari, lua o parte din bani pentru el, nu facea deloc milostenie si nu voia sa se pocaiasca. Dar ce a facut? Fiind mustrat de constiinta pentru pacatele sale, cauta un povatuitor, o calauza, un salvator al sufletului sau, ca sa-i arate calea spre Dumnezeu. Si cind a auzit ca vine Iisus Hristos in Ierihon, cauta cu mare credinta sa-L vada macar de departe. Si fiind mic de statura s-a urcat intr-un copac.



De acolo de sus el privea spre Hristos Mantuitorul lumii, iar Fiul lui Dumnezeu privea spre el de jos. Si cunoscand ca se caieste din inima de pacatele lui si doreste sa se mantuiasca l-a chemat la Sine: Zahee, grabeste-te de te coboara jos, caci astazi trebuie sa raman in casa ta! Deci indata a coborat si L-a primit pe Domnul in casa lui. Ce mare bucurie avea ca a intrat Dumnezeu-Mantuitorul in casa unde isi adunase atatea averi furate de la saraci si vaduve! Dar il mustra constiinta pentru pacatele facute si de aceea, silit de constiinta, a inceput sa-si marturiseasca singur pacatele si sa-si ia de buna voie aspru canon: Iata jumatate din averea mea o dau saracilor si de am nedreptatit pe cineva cu ceva, intorc impatrit!



Vedeti ce a facut Zaheu vamesul? Intai L-a cautat pe Dumnezeu. Apoi L-a primit cu bucurie in casa sa. Apoi si-a marturisit pacatele de buna voie. Apoi si-a luat singur canon de pocainta pentru cele facute si la urma Mantuitorul l-a dezlegat de pacate prin cuvintele: Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, caci si acesta este fiu al lui Avraam! (Luca 19, 9).



Asa trebuie sa facem si noi, fratii mei. Fiecare dintre noi semanam oarecum cu Zaheu, pentru ca toti suntem biruiti de lacomie, de zgarcenie, de rautate, de nepasare, de nepocainta. Inca si casele noastre seamana cu casa lui Zaheu, pentru ca in ele, ca si in noi, stapaneste mindria, grija numai pentru trup, pentru averi, pentru desfranare, pentru betie, pentru cele trecatoare. De aceea sunt si atatea boli, certuri si dezbinari in familiile crestinilor, pentru ca putini mai sunt care cauta din inima pe Dumnezeu si doresc cu adevarat mantuirea sufletului. Poate niciodata n-a fost familia crestina mai slabita si robita de pacate ca acum.



Dar Dumnezeu, care stie toate si priveste in inimile noastre, are intotdeauna mila de noi. Asemenea lui Zaheu, El vine inaintea noastra sa ne cheme la pocainta si doreste sa intre in casa sufletului nostru.



Hristos vine la noi mai ales prin rugaciune, prin milostenie, prin pocainta. El vine la noi prin Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie, care se sfinteste si se da celor vrednici in timpul Sfintei Liturghii.



Daca ne vom stradui sa mergem cat mai regulat la biserica, daca ne vom plange pacatele si le vom marturisi la preot, daca vom face canonul randuit si vom primi cu evlavie Trupul si Singele Domnului atunci Hristos ne va chema la El ca pe Zaheu si El Insusi va veni la noi si ne va zice: Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, ca si acesta este fiul lui Dumnezeu dupa dar. Amin.



Parintele Ilie Cleopa

Sfantul Nicolae mare facator de minuni.

Cel între sfinţi Părintele nostru Nicolae a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian. Mai întâi a strălucit prin vieţuire călugărească; iar pentru viaţa lui îmbunătăţită a fost făcut arhiereu. Dar pentru că sfântul propovăduia cu îndrăzneală credinţa în Hristos a fost prins de mai-marii cetăţii, a fost bătut şi chinuit, apoi aruncat în temniţă, împreună cu alţi creştini. Când marele şi binecredinciosul împărat Constantin a ajuns, cu voia lui Dumnezeu, împărat al romanilor, au fost eliberaţi din legături toţi cei închişi şi, odată cu aceştia, şi Sfântul Nicolae, care s-a dus în Mira. Nu după multă vreme a fost adunat de marele Constantin cel dintâi sinod de la Niceea, la care a luat parte şi minunatul Nicolae.

Sfântul Nicolae a făcut multe minuni aşa cum arată Istoria vieţii sale. A izbăvit de la moarte pe trei bărbaţi năpăstuiţi pe nedrept. Pe când aceştia erau în închisoare au aflat de timpul când aveau să fie omorâţi şi au chemat pe sfânt în ajutor; i-au pomenit şi de binefacerile ce le făcuse cu alţii, cum izbăvise de moarte pe alţi trei bărbaţi din Lichia. Iar Sfântul Nicolae, cel grabnic spre ajutor şi gata spre apărare, s-a arătat în vis împăratului şi eparhului; pe eparh l-a mustrat pentru că a defăimat împăratului pe cei trei bărbaţi, iar împăratului i-a arătat şi i-a dovedit ca bărbaţii aceia sunt nevinovaţi şi că din pizmă au fost pârâţi că au uneltit împotriva lui. Şi aşa i-a izbăvit Sfântul Nicolae de la moarte.

Pe lângă acestea a făcut încă şi alte minuni. A păstorit dumnezeieşte poporul ortodox şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat către Domnul.

Dar Sfântul Nicolae nici după moarte nu şi-a uitat turma sa. Că în fiecare zi face cu îmbelşugare bine celor ce au nevoie şi-i izbăveşte de tot felul de primejdii şi nevoi, Căci şi acum, ca şi atunci, Acelaşi Dumnezeu lucrează prin sfântul Său minunile Sale cele fără de număr.

Intalnire intre Parintele CLEOPA si Cuviosul PAISIE AGHIORITUL

la 11 ani de la trecerea intru odihna sfintilor a Parinelui Cleopa Ilie


Eram la Careia, în capitala Sfântului Munte. De acolo am mers la măn. Kutlumuş, marea lavră românească făcută de Radu cel Mare şi reînnoită de Mihai Viteazu. Acolo am dormit noaptea. Un părinte, mare scriitor de la kinovită (conducerea comunităţii athonite), ne-a spus: „Asta e mănăstire românească”, că era ctitorită de domnitorii români.

Dar unde nu suntem noi ctitori? Ne-am simţit bine că era o mănăstire făcută de ai noştri. Apoi ne-a zis:

„În programul nostru avem să vizităm şi măn. Stavronikita – acolo era arhimandtritul Vasile, un prieten de-al nostru -, apoi măn. Filotheu şi măn. Caracalu, făcută de Petru Şchiopu. Şi mergând spre măn. Stavronikita, o să vizităm un mare pustnic, venit din Sinai. Acesta a postit de două ori câte 40 de zile”. El nu spunea, dar un ucenic de-al lui care era acolo ne-a zis: „măi, asta e mare pustnic. Numai 54 de ani are. Paisie îl cheamă. Simplu monah. Nu-i cleric.”

Şi noi am plecat dintr-un loc de la Burazeri – un schit. Acolo, la Burazeri, sunt 34 de călugări, care fac slujbă zi şi noapte, cu stareţul lor, slujbă neadormită. În fiecare ceas intră alt călugăr. Slujba nu se mai termină. Cele şapte laude şi psaltirea. Şi am înrebat cum să ieşim la pustnicul Paisie. [...] Şi i-au spus ăştia:

„o luaţi cam la dreapta, daţi de cărări de cerbi, de căpriori, de porci sălbatici, care sunt foarte mulţi, şi apoi daţi de o cărare mai pronunţată. El s-a ascuns acolo că a venit de la Sinai din cauza lumii, că acolo ziceau: mamă, acela e făcător de minuni, e înainte văzător. Şi s-a ascuns săracul acolo de lume, dar tot l-au găsit. Şi a fugit din Sinai că acolo vin mai mulţi turişti. Şi el a zis: las că în Sfântul Munte Athos numai vine nimeni, nici femei. Aici o să am mai mare linişte.”

Am mers noi şi tare greu mai mergeam. Era o pădure cu spini. Şi spini mari. Erau şi copaci mari, dar pe unde mergeam noi, erau ca şi porumbarii, dacă aţi văzut, un fel de spini care trăiesc la noi. Şi noi, ca să nu ne agăţăm, am pus dulamele in brâu şi spinii ne înţepau pantalonii acum. Mergeam printre ei, ce să facem? (…) Şi mergeam prin pădurea aceea spinoasă. Şi ne-am rătăcit, nu mai puteam de sete, nu găseam apă. Şi iată cum mila lui Dumnezeu, sau poate cu rugăciunile pustnicului, găsim deodată un gărduţ, un gard vechi de lemne şi o portiţă veche şi înăuntru o grădinuţă, câţiva smochini cu smochine crude. Iar de la portiţă de aici era legată o sârmă dintr-acelea albe, care se folosesc la telefoane. Mergea pe gard sârma şi apoi cobora într-o prăpastie drept în jos. Şi ne-a spus acesta: „

Noi să nu ne coborâm fără blagoslovenie, că aici stă, în prăpastia asta. Tragem de sârma asta, că ea are legat un clopot jos în prăpastie unde stă el şi când sună clopotul iese el la noi”(…).

paisie-aghioritul-2Numai ce vedem că iese un bătrânel cu barbă albă, cu capul gol:

„Oriste, oriste!”.

Adică, pe greceşte, „Poftiţi, poftiţi!”

A luat-o el înainte pe treptele acelea, noi după dânsul. Am coborât jos, acolo într-o stâncă era peştera lui, un pârâu cu apă rece. Şi când ne-a văzut, săracul, din multă dragostea lui, ce să ne dea el? Ne-a dus într-un pridvoraş aşa, cam de doi metri, unde era o măsuţă şi un scaun. Ne-a pus pe masă câte un pahar cu apă. Dar noi, cum ne era sete, ce era pentru noi apa rece? Zice Evanghelia: Nici pentru un pahar de apă rece nu-ţi vei pierde plata. Apoi atunci vezi cât costă un pahar cu apă rece, când mori de sete, că noi veniserăm aproape 20 km. pe jos de la Careia. Ne-a pus pe masă câte un pahar cu apă rece, câte două smochine şi dulceaţă de cireşe.

- Oriste, oriste!

L-am întrebat:

- Mai ai apă?

Nimic nu ne mai trebuia!(…) După aceea, el ne-a spus pe nume la toţi:

- Părintele stareţ Victorin de la Sihăstria, părintele Ioanichie, părintele Vartolomeu Florea, părinte arhimandrit Cleopa Ilie, bine aţi venit!

Ne-a zis pe nume la fiecare, deşi nu ne-a mai văzut şi nici noi nu l-am mai văzut, dar nici n-o să-l mai vedem, decât pe lumea cealaltă!

- Ce zice?

- V-a zis pe nume la toţi, cum vă cheamă.

Şi pe urmă a început a se smeri el:

- Tare-i rău pentru un călugăr când îi prisoseşte numele mai mult decât faptele lui, că Mântuitorul cu vaiul i-a ameninţat pe aceia: Vai vouă când vor prisosi numele voastre mai mult decât faptele voastre. Am fugit din Sinai aici, ca să cap de lume, şi aici a ieşit iar veste de pustnic. Eu nu sunt pustnic, eu sunt un om păcătos. Dacă aţi venit să întrebaţi ceva, întrebaţi, că vorbesc…

Şi eu am întrebat, că aveam translator:

- Părinte Paisie, unde se mântuieşte omul? Aici, în prăpastia asta, cu toate stâncile deasupra lui, şi de cealaltă parte de pârâu şi dincoace? Aici sau în mănăstirea cu viaţa cea de obşte, sau în cele cu viaţa de sine? Sau în oraş, sau în sat, unde se mântuiesc oamenii?

Ah, ce înţelepţeşte a răspuns! Zice:

- Dragii mei, cine are trei lucruri: credinţă dreaptă în Dumnezeu, smerenie şi fapte bune, se mântuieşte oriunde. Cine n-are acestea, nicăieri nu se mântuieşte.

Aşa ne-a spus. Adevărat: fapte bune, smerenie – ca să nu socoţi că ai făcut ceva bun în faţa lui Dumnezeu… Ne-am minunat. Şi pe urmă a întrebat Ioanichie:

- Părinte Paisie, noi am vrea să întrebăm, că părintele Cleopa ar vrea să rămâie în Sfântul Munte, ce zici mata, să rămâie aici?

M-a pârât pe mine, că eu le-am spus că rămân acolo, nu mă mai duc, că am doi moşi acolo, unu-i moşu Varlaam Vântu, care a trăit 100 de ani, am fost la mormântul lui.

Şi i-am zis:

- Ioanichie, cine te-a pus să întrebi asta?

Că el tot stătea împotrivă să nu rămân eu acolo, să vin la ţară. Şi a răspuns pustnicul:

- Mănăstirea voastră e misionară, unde vin multe suflete. (El ştia tot). Părintele Cleopa dacă vine în Sfântul Munte se mântuieşte ca simplu monah, iar dacă o să stea acolo şi o să aibă multă răbdare, se mântuieşte ca un apostol.

Asta i-a spus lui Ioanichie, că el a întrebat de soarta mea. Şi i-a mai zis:

- Dumneata ai venit ca să faci însemnări ca să scrii o carte, dar să şi faci câte ceva din ceea ce scrii.

Iar părintelui Vartolomeu i-a spus:

- Părinte, ai venit să vezi picturile Sfântului Munte?

Că el de aceea a şi venit. Acolo sunt frumoase picturi. (…) Zice:

- Bine este a-i picta pe sfinţi, dar mai bine este a ne face sfinţi.

Stareţul a întrebat:

- Părinte, eu ce să fac?

- Dumneata eşti stareţul. Să conduci mănăstirea cu blândeţe şi îndelungă răbdare dacă vrei să câştigi mai mult.

Aşa ne-a spus Paisie. Mi-aduc aminte la fiecare. Şi puţin ce-a vorbit. Şi a zis:

- Dumneavoastră aţi venit la noi şi v-aţi rătăcit. Şi v-aţi ostenit. Dar osteneala voastră e scrisă în ceruri, pentru că aţi făcut-o pentru cuvântul Domnului. Să nu vă temeţi.

Noi eram osteniţi. Câtă apă am băut!

(…) Şi a luat el un băţişor, cu capul gol şi desculţ, şi ne-a dus peste un pârâu, de-a dreptul. Nu ştiu dacă am mers o jumătate de ceas şi am ajuns drept în poarta mănăstirii. Ne-am luat rămas bun. A făcut metanie până la pământ şi s-a dus în treaba lui.

Din vol. Ne vorbeste Parintele Cleopa – 15, Ed. Man. Sihastria

Marea Unire din 1918

Pacea de la Bucuresti, din 7 mai 1918, ne-a ingreunat foarte mult sarcina la negocierile generale de pace care vor incepe la castelul Versailles de langa Paris. Din punct de vedere juridic ni se aducea invinuirea ca noi nu respectaseram intelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea de a incheia o pace separata, ceea ce noi am facut. Delegatia noastra la tratativele de pace s-a gasit deci intr-o situatie foarte dificila pentru a convinge pe Aliati sa respecte clauzele acordului din 1916.

Marea Unire din 1918

Dar pe teren, lucruri mari se implinisera. A existat in acel moment istoric o imprejurare extraordinara, anume ca de-o parte, din cauza revolutiei bolsevice, Basarabia a putut mai intai sa se desprinda de ansamblul rusesc, iar apoi Sfatul Tarii de la Chisinau sa voteze, la 27 martie (9 aprilie) 1918, unirea cu Romania. De cealalta parte, dupa prabusirea Dublei Monarhii, Marea Adunare Nationala a Romanilor din Transilvania, Banat si Crisana sa voteze la 18 noiembrie (1 decembrie) unirea cu Romania. Consiliul National din Bucovina facuse acelasi lucru cu trei zile in urma. Astfel, in chip aproape miraculos, se intregise tara si spre rasarit si spre apus.

In timpul lungilor negocieri de la Versailles (1919-1920), a intervenit inca un eveniment neprevazut: in Ungaria, in martie 1919, preia puterea un guvern comunist in frunte cu Bela Kun. Prabusirea tarii era desigur dramatica, dezastru militar, teritoriu redus la mai putin de jumatate, astfel incat Ungaria devenise terenul ideal ca sa prinda comunismul raspandit in lumea intreaga de Moscova, dupa victoria revolutiei in Rusia.

Guvernul Bela Kun nu se multumeste sa ia pe plan intern toate masurile pentru instalarea comunismului, dar in iulie 1919 indrazneste sa lanseze armata ungara intr-un atac pentru a incerca sa reia Transilvania de la romani si, dupa unele surse, sa faca jonctiunea cu trupele bolsevice de pe Nistru.

Atunci armata romana intra in Ungaria si, cu toate ca franco-englezii ne interzic sa inaintam mai departe, pentru inca o data nu ascultam de marile puteri si mergem sa ocupam Budapesta (4 august 1919). Ungurii onesti recunosc si azi ca ne datoreaza salvarea de comunism in 1919, si ca datorita sederii noastre timp de trei luni la Budapesta s-a putut instala un guvern ungar relativ democratic, cu amiralul Horthy in fruntea statului, ca regent, adica sef provizoriu al statului in lipsa regelui (fiindca romanii, slovacii, sarbii si croatii nu permisesera acestei Ungarii sa redevina regat sub coroana fostului imparat Carol, care succedase in 1916 unchiului sau, Franz-Joseph).

Ocupam deci Budapesta si impiedicam in acest fel aparitia comunismului in centrul Europei timp de douazeci si ceva de ani. E un lucru pe care trebuie sa il tinem minte, o realizare a guvernului de atunci al lui Ionel Bratianu.

Infaptuirea Romaniei Mari, dintr-o data, in decembrie 1918, reprezinta un vis secular al romanilor de a se afla impreuna din Banat pana la Nistru. Aceasta Romanie Mare e o tara care se naste cu dificultati uriase - trebuiau sa se adune si sa se gospodareasca impreuna oameni care nu s-au aflat niciodata sub aceeasi carmuire. Ceea ce-i uneste pe toti romanii este faptul de a vorbi aceeasi limba.

Suntem poate singura tara din Europa, in afara de micile tari, al carei sentiment national este exclusiv intemeiat pe faptul ca vorbim aceeasi limba „de la Nistru pina la Tisa”. Lucru care nu se-ntampla in alte tari unde sentimentul national s-a cladit de veacuri, incetul cu incetul, in jurul unei istorii comune. La noi, cimentul este limba. Iar parerea mea este ca aceasta unire pe care am facut-o in 1918 a fost exceptional de bine reusita.

Vazand ce greutati au avut cehii si slovacii ca sa pastreze o singura tara sau drama celor din fosta Iugoslavie (nu numai acum, ci in intreaga perioada inter¬belica), atunci trebuie sa recunoastem ca aceasta unire a romanilor, prima din istoria lor, s-a realizat in mod miraculos.

Un singur exemplu: Ionel Bratianu avea un pres¬tigiu imens si se bucura si de deplina incredere a regelui Ferdinand (cei treisprezece ani cat au fost impreuna la putere au reprezentat unul din marile momente de implinire ale istoriei noastre).

Intelegand Ionel Bratianu ca era nevoie de un ardelean ca sa cimenteze unirea si ca sa ne reprezinte la Paris cand ni se faceau dificultati din cauza pacii de la Bucuresti, a acceptat un prim-ministru ardelean, pe Vaida-Voievod. La tratatul de la Trianon s-a dus deci sa negocieze un ardelean, nu un om de la Bucuresti. Prin urmare, am fost extrem de liberali in sensul acesta, am reusit sa unim in mod foarte concret cele patru-cinci provincii care fusesera inainte despartite.

Pacea cu Ungaria nu s-a semnat la Versailles, in marele palat al „Regelui Soare", cum i s-a zis lui Ludovic al XIV-lea, ci in Palatul Trianon, din acelasi parc, abia la 4 iunie 1920, din cauza nesfarsitelor discutii care au avut loc privitor la granita, la asigurarea drepturilor minoritatilor etc. In decembrie 1919 semnaseram pacea cu Austria (Bucovina) si cu Bulgaria (Dobrogea), la Saint-Germain si, respectiv, la Neuilly (tot in apropierea Parisului

Sfantul Andrei - Apostolul lupilor

Sfantul Andrei - "Apostolul lupilor"

Sfantul Apostol Andrei este sarbatorit pe data de 30 noiembrie. S-a nascut in Betsaida Galileia, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret, in nordul Tarii Sfinte. Din Sfanta Scriptura aflam ca era fratele lui Simon Petru. Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor. Avand in vedere ca Andrei era evreu, nu stim cu certitudine daca numele Andrei era numele sau real (acesta fiind de origine greceasca). Potrivit cercetatorilor, numele Andrei era destul de prezent printre evrei, inca din perioada sec. II-III d.Hr.

Pentru romani, numele apostolului Andrei este legat de lupi. Se sustine ca acest nume - Apostolul Lupilor - deriva din vechea denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar si de la simbolul lor - lupul. Lupul era chiar un simbol al sanctuarelor Daciei. Legendele spun ca acest animal a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei si ca cel care era capetenia lupilor, l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre Pestera care i s-a oferit ca adapost.

Sfantul Andrei - ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Andrei, inainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dorinta de a-L urma pe Hristos se naste in el, in momentul in care Sfantul Ioan rosteste cuvintele: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29). Insa, chemarea sa la apostolie se face mai tarziu si este relatata de Sfantul Evanghelist Matei : "Pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20).

Cand mai este Andrei mentionat in Scriptura?

Scriptura il descopera pe Andrei la inmultirea painilor si a pestilor (Ioan 6, 8-9) si dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, ii spune lui Hristos ca niste elini, veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, doresc sa-L vada (Ioan 12, 20 - 22).



Unde a vestit Sfantul Andrei invatatura lui Hristos?

Potrivit traditiei, teologilor si istoricilor, Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci. In Istoria bisericeasca, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirma: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia". Calendarul gotic (sec. al IV-lea) si Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) sustin si ele ipoteza misiunii Sf. Andrei in Scitia. Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata si de scriitori bisericesti. De exemplu, calugarul Epifanie (sec. VIII), in "Viata Sfantului Apostol Andrei", afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. Sinaxarul Bisericii constantinopolitane mentioneaza ca Andrei "a predicat in Pont, Tracia si Scitia". Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Romani (16, 8). Prezenta colindelor, legendelor, obiceiurilor din Dobrogea, inchinate Sfantului Andrei, intaresc credinta ca acesta a vestit Evanghelia lui Hristos in tara noastra.

Moastele din Patras

Sfantul Andrei a murit ca martir la Patras. Desi noua ne este cunoscuta traditia care afirma ca Apostolul Andrei a murit pe o cruce in forma de X, se sustine ca aceasta traditie dateaza din secolul al XIV-lea. Nu se cunoaste data martirizarii. Unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii 64-67, altii in vremea persecutiilor initiate de Diocletian (81-96).

In anul 357, moastele Sfantului Andrei au fost asezate in Biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, cu prilejul sfintirii acestei biserici. Cardinalul Petru de Capua va duce moastele Sfantului Andrei in Italia, in catedrala din Amalfi, in timpul Cruciadei a IV-a. In anul 1462, in vremea papei Pius al II-lea, capul Sfantului Andrei ajunge la Roma, iar de aici a fost dus in Catedrala din Patras, in biserica cu hramul Sfantul Andrei.



Pestera Sfantului Andrei

Pestera in care se crede ca a vietuit Sfantul Apostol Andrei, cat timp a propovaduit pe teritoriul romanesc, se afla la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, judetul Constanta. In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, mii de credinciosi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait Apostolul Andrei.

Sfantul Andrei - Ocrotitorul Romaniei

Sfantul Sinod al Biserici Ortodoxe Romane a hotarat in anul 1995 ca sarbatoarea Sfantului Andrei sa fie insemnata cu cruce rosie in calendarul bisericesc, iar in anul 1997 Sfantul Andrei a fost proclamat "Ocrotitorul Romaniei". Ziua de 30 noiembrie a fost declarata sarbatoare bisericeasca nationala.

Rugaciune de dimineata scrisa de Parintele Arsenie Boca

Rugaciune de dimineata scrisa de Parintele Arsenie Boca



Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-ma ca astazi toata ziua sa ma lepad de mine insumi, ca cine stie din ce nimicuri mare vrajba am sa fac si astfel, tinand la mine, sa Te pierd pe Tine.



Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi ca rugaciunea Preasfantului Tau nume sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer, ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece, caci iata pacatuiesc in tot ceasul.



Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric. Patimile au pus tina pe ochii mintii, uitarea s-a intarit in noi ca un zid, impietrind in noi inimile noastre si toate impreuna au facut temnita in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina, asa risipind in desert zilele noastre, umbriti si dosaditi pana la pamant.



Doamne, Cel ce vii intre oameni in taina, ai mila de noi si pune foc temnitei, aprinde dragostea in inimile noastre, arde spinii patimilor noastre si fa lumina sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, vino si Te salasluieste intru noi, impreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant. Caci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine negraite, cand graiul si mintea raman neputincioase.



Doamne, Cel ce vii in taina, ai mila de noi, caci nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti si cat esti de aproape de sufletele noastre si cat ne departam noi prin pacatele noastre.



Ci lumineaza lumina Ta peste noi, ca sa vedem lumina prin ochii Tai, sa traim in veci prin viata Ta. Lumina si Bucuria noastra, slava Tie! Amin.



(primita de la Gheorghe Moraru si Maica Eftimia Ciungan, manastirea Hurezu)

PARINTELE ARSENIE BOCA – ICONOMII TAINELOR (2)

“Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri”

PARINTELE ARSENIE BOCA – 20 de ani de la adormirea intru Domnul – ICONOMII TAINELOR (1)

CUVINTE HOTĂRÂTOARE

Sfânta Scriptură, prin Apostolul Pavel, împarte oamenii în două cete: în trupeşti şi duhovniceşti.

“Cei ce se ţin de trup poftesc cele trupeşti, iar cei ce se ţin de duh cele duhovniceşţi. Ci pofta cărnii este moarte, deoarece este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. De aceea cei ce sunt în carne, nu pot să placă lui Dumnezeu.

“Cei ce sunt însă ai lui Hristos, trupul şi l-au răstignit împreună cu poftele”.

“Nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Căci, dacă vieţuiţi potrivit trupului, veţi muri; iar dacă ucideţi cu duhul poftele trupului, veţi fi vii. Fiindcă toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ei, fiii lui Dumnezeu sunt”.

Căci:

“Voinţa lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră, ca să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftelor, cum fac necredincioşii, care nu cunosc pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire”.

Pe vremea acestui mare iconom al tainelor lui Dumnezeu, Pavel Apostolul, sufla urgie mare peste creştini. De aceea mulţi erau hotărâţi pentru înfrânarea desăvârşită în căsătorie, ca să fie gata oricând de Sfânta Împărtăşanie şi de mărturisirea muceniciei. Sfântul Pavel însă, socotind copiii, mugurii căsătoriei, n-a îngăduit înfrânarea desăvârşită decât pentru vremile de post şi rugăciune. Post era – şi este – luni, miercuri şi vineri, iar rugăciune şi Sfânta Împărtăşanie sâmbăta şi duminica. Slăbănogindu-se creştinii, cu trecerea vremii, Sfinţii Părinţi au adăugat pe rând cele patru posturi mari, care sunt post în toate privinţele. De atunci au băgat de seamă Părinţii că omul fără înfrânare decade, iar fară post nu se poate înfrâna şi, ca urmare, nu mai poate pricepe cele ale vieţii duhovniceşti. Ioil proorocul de mult cuvântase:

„Gătiţi postiri sfinte…Să iasă mirele din cămara lui şi mireasa din iatacul ei!”

Sf. Pavel, socotind însă şi nevoia ceasului de faţă, urgia vremii de atunci, le dă sfatul acesta:

“Bine e pentru oricine să fie aşa cum se găseşte. Legat eşti cu femeie, nu căuta desfacere. Dezlegat eşti de femeie, nu căuta femeie. Căci de acum vremea s-a scurtat. Aşa încât cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea; cei ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni, şi cei ce se folosesc de la lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea. Căci faţa acestei lumi se trece”.

În zilele urgiei de pe urmă, la acelaşi sfat se va ajunge. Până atunci, băgăm de seamă ca preoţii vremurilor noastre, cu aceeaşi datorie ca Pavel, nu mai urmăresc desfrânarea ca pe un păcat care dărâmă alcătuirea omenească, în întindere şi în adâncime, ci o lasă să-şi facă de cap. Ei nu mai au îndrăzneala să o măture afară din taina căsătoriei creştine, de aceea se ajunge la sărăcirea şi rătăcirea roadelor ei, copiii. Aşa se întâmplă că: “lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul”, cum se tânguia Iezechiil, oamenii orbecăie în mulţi­mea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-au întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni. Acesta e un somn de primejdie, din amândouă părţile. Căci scrie:

“Dormind oamenii, a venit vrăjmaşul şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus”.

Deci nu fără rost atragem luarea-aminte că neghinele vrăjmaşului vor sălbătăci oile împotriva păstorilor… Ceea ce se petrece în mic, într-un om, se petrece şi în mare, în omenirea întreagă. Ceea ce se petrece în microbiologic se petrece şi în macrobiologie, în societatea omenească; cu deosebirea că o mică strâmbare dintr-un ins, cu întinderea şi cu lungimea de vreme, poate da între oameni o rătăcire cum nu s-a mai pomenit. De la faptul neînsem­nat că unuia, învestit cu putere, i s-a strâmbat mintea, e cu putinţă să se ajungă la izgonirea a milioane de oameni de sub ascultarea lui Dumnezeu.

Faptul că Iisus a venit la nuntă cu ucenicii Săi, dovedeşte că de la nuntă se începe prima minune dumnezeiască spre bine; de aci se ridică o stavilă împotriva pustiirii firii omeneşti. De aceea se ridică şi nunta din desfrânare la cinstea de taină, între cele şapte, tocmai pentru ca oamenii să se simtă şi să nu mai îngăduie într-însa şerpăria fărădelegilor.

Drept aceea, zice Sfântul Maxim:

maxim-marturisitorul“Nimenea păcătuind nu poate avea spre apărarea păcatului slăbiciunea trupului. Căci unirea cu Dumnezeu Cuvântul a întărit toată firea, prin dezlegarea ei de blestem, nemailăsându-ne nici o apărare pentru pornirea cu voie spre patimi. Căci dumnezeirea Cuvântului, fiind totdeauna după Har în cei ce cred în El, veştejeşte din trup legea păcatului”.

În veacurile de aur ale creştinismului, trăirea în Hristos era mai puternică şi mai întinsă între creştini; aceasta le făcea uşoară lupta cu patimile; în veacul nostru însă, când Dumnezeu a ajuns de râs chiar între creştini, a mai vorbi de luptă cu patimile însemnează să-ţi aprinzi paie în cap. De aceea azi, oricât ne-ar costa îndrăzneala aceasta, trebuie să înduplecăm pe oameni la o viaţă mai curată, – căci de ea atârnă o credinţă mai luminată, şi deci mântuirea. Drept aceea iau în ajutor propria lor mizerie, precum şi înfricoşarea de urmări, ca şi mai mari mizerii. Calea aceasta e treabă de cârpaci, pentru că o trăire în Hristos ne-ar scuti de vorbă. De aceştia însă care să trăiască viaţa în Hristos, rar dacă se mai află; trebuie născuţi, altă cale nu rămâne; căci cu ce vine, cum vine, credinţa va ajunge să se strâmbe şi în tot felul să se stingă.

Cunoştinţa mântuirii , de unde odată lumina ca soarele între noroade, azi abia se mai zăreşte ca o stea, căci gloatele şed în întunerec şi în umbra morţii.

“Cunoştinţa mântuirii trebuie, cu orice preţ, reaprinsă între oameni”.